Toate sărutările pe care le-am primit pe lobul urechii stîngi, pe buza de jos, pe frunte parcă nu au fost niciodată. Oare mai au valoare odată cu trecerea timpului? Îşi pierd din valoare pentru că lipsesc din gesturile cotidiene. A existat un moment în care credeam că vor rămîne pe toată viaţa.
Port mii de fluturi uriaşi în mine şi senzaţii trecătoare.
O poftă lacomă de cireşe. Dulci. Cărnoase.
Efectul lunii mai, ploii de mai, ferestrei deschise o jumătate de noapte, salcîmilor, lunii pline.
Am încercat să te ţin departe oarecum de probleme adiacente vieţii şi existenţei mele, am încercat să las vederii doar lucrurile frumoase şi copilăreşti, nestresante şi amuzante. Pentru a te transforma frumos, a te maturiza minunat şi a deveni cel ce întotdeauna am crezut că eşti.
Te băteai cu pumnul în piept.
Prea multe nu se vor schimba faţă de tine şi pentru tine.
Eu mă voi! Pentru că eu.
Cel căruia îi slăveam eleganţa, este oare o fiinţă, vai! vulgară? Iată-l ca face un gest prin care se dezvăluie în el o altă rasă.
Am fost furioasă. Pe neputinţă. Pe ipocrizie. Pe laşitate evidentă. Pe tot!
Cînd s-a prăbuşeşte totul în jur nu te pui cu mîinele în sîn şi priveşti gravitaţia. ei bine! Eu exact asta am făcut şi fac, ba mai mult închin un pahar de vin roşu.
Cataloghez viaţa în multe sensuri. Ale mele. Şi-mi place să mă ghidez după mine. Eu pot sau nu. Eu vreau sau nu. Şi mi le asum pe toate cu capul sus. Poate dacă mă uit în urmă reuşesc să mă sperii de imbecilitatea proprie. Şi poate peste 5 ani o să mă sperii de imbecilitatea de acum.
Oameni care mă resping vor mai fi. Oameni care mă iubesc mult, deasemenea.
Filed under: Anotimpuri de suflet, Cherry jam :), Chestii sufletesti, Muzica
