Bătrânii par și în America încrâncenați, ca și cum o boală neștiută i-ar molipsi la o anume vârstă de răutate…Îmi amintesc cu o oarecare jenă de băbuțele din Chișinău ce se înghesuiau în troleibuzul arhiplin dinspre ușile în care călătorii atârnau precum niște struguri spre un loc liber ce se găsea undeva la mijlocul unității de transport…Și vai de cel care le închidea calea – de obicei eu, care aveam două proate năravuri, să fiu mare și să obișnuiesc a citi deasupra celorlalți călători…Tanti se împingea voinicește în mine, uneori dădea un cot-două pentru a-și face clare intențiile, iar eu, când și cum, uneori, dacă aveam spațiu o lăsam să treacă, alteori ședeam nemișcat, mai ales când (des) stăteam într-un picior, că pentru celălalt nu găseam loc. În cazul în care blocam drumul unei asemenea doamne, eram supus unor măceluri retorice care începeau de la: Tineretul n-are rușine/educație, continuau prin Toată viața am muncit ca acum să n-am parte de o călătorie comodă în troleibuz și sfârșeau la Da ce măi băiete (uneori vlăjgane) stai ca o stană de piatră, nu vezi că vreau să ajung în față (la care eu răspundeam cu: mai sunt și alte drumuri spre față, cel mai scurt nu înseamnă neapărat cel mai facil). Nu mă deranja neapărat faptul că tanti se lua de mine – mă rog, un pic de iritare matinală e caracteristică transportului public din Chișinău: aproape zilnic începeam ziua cu 2-3 înjurături auzite în troleibuz…Mă șoca cumva sistemicitatea și metodicitatea cu care aceste scene se repetau, în mod constant și identic, zi de zi, sărbătoare ori zi de lucru. Aveam impresia că tantele se urcau în transport doar ca să zădăre și să se certe…Că, nu dea Domnul, unele-s singure, alții mai au câte o brumă de partener de conversație pe acasă…
…În America e la fel, cel puțin în partea Americii pe care o văd zi de zi. Nu e mare tare, dar reprezintă totuși capitala federală, deci e ceva. Concluziile nu-s de azi de ieri…Azi însă s-au cristalizat pe durata unor ore de așteptare…Eram în coadă la the National Gallery of Art, unde se dădea Luchino Visconti, ”Moartea la Veneția”. Pe gratis. Și se găsea multă lume acolo, majoritatea bătrâni. Când veni vremea alesului locurilor, inșii au năvălit în sală și au ocupat câte 2-3 scaune. Pentru prieteni, parteneri. Practică normală. Dublată însă de o anormalitate – răutatea cu care se certau de la scaune, cine-și ia un loc mai bun. Apoi, pe durata filmului, o tanti tot din vârsta lor, a treia, rotunjea în palme cocoloașe de hârtie pe care le rupea dintr-o filă de printer și le arunca spre inșii care vorbeau pe durata filmului…Ca să-i tacă.