De vreo mulți ani încoace observ o împuținare. Reducere. Eliminare chiar. A oamenilor cu care făceam niște lucruri împreună. Acum le facem separați.
Obișnuiam, în sătucul nostru socialist și kolhoznic să ne adunăm la cinematograful din bătătură unde, pentru 10 kopeici, mă scufundam preț de 2-3 ore într-un ocean de ochi, emoții și priviri vii ațintite spre ecran (un fenomen zugrăvit cât se poate de excelent de Giuseppe Tornatore în Cinema Paradiso). Pe urmă taică-meu a cumpărat un televizor pe care l-a agățat în hol și în jurul căruia ne adunam cu familia, dar pe străini îi țineam deoparte. Ținerea era reciprocă: ei își aveau televizorul lor. Ironia se găsea în faptul că toate televizoarele noastre arătau același canal searbăd al televiziunii centrale. La unii plictiseala venea alb-negru, la alții în culori…Ceva mai târziu, în anii studenției, când n-aveam televizor în cămin, mergeam la net club: 5 leva bulgărești însemnau 9 ore nocturne de acces la un calculator. Cu filme, jocuri (zilele astea mi-am amintit că în Counter Strike foloseam numele Bin Laden și mai eram și tare bun pe deasupra așa că împușcam o grămadă de polițiști fiind în topul jucătorilor clubului). Și cărți. Trăiască lib.ru. La net club pentru prima oară am început să privesc filme singur. Adică, vorba vine, era sala plină de inși dar, cu căștile pe urechi, puteam locui existențe diferite în paralel: eu într-un film al lui Almodovar, cineva alături într-un pornofilm german și în spate cineva construia lumi în The Age of Empires. Dar căștile izolau sunetul doar pentru mine. Mai primeam din când în când câte un ghiont – auzi, da despre ce-i filmu ăsta, mă întreba câte un ins ce aștepta să se elibereze un calculator și profita de ocazie pentru a se uita în ecranele celor așezați deja sau care se afla în pură trecere. Eram însă singur cu filmul. Și n-aveam cum să-i dau o replică. Și mă enerva să-l povestesc altora pentru a-l putea eventual discuta…Prin 2006, cu ocazia unei zile de naștere în familie, am primit ca dar un calculator. Pe care l-am instalat acasă. Ecranul căruia îmi aparținea doar mie, la fel și sunetul, și scaunul din față. Bietul monitor Daewoo a trebuit să găzduiască destule filme, clipuri și scene, mai ales că avea în față un spectator atât de capricios: ca să-mi acopăr golurile cinematografice de cultură generală priveam alandala și haotic tot ce auzisem că fusese cândva în vogă dar și tot ce nu fusese niciodată în vogă. Adică tot. Trăiască utorrent (și bitcomet, primul îndrumător, și dc plus plus și edonkey, și azureus, și, o vorbă bună pentru kaazaa)…Prin 2008 m-am burghezit de am cumpărat un laptop, din bani adunați în sudoare de soacră-mea. La Moskova, la piață. Ca să pot scrie teza de master. Și ca să pot citi în troleibuz cărțile pe care le scoteam de pe gigapedia.com și filmele. Laptopul a însemnat că-mi pot construi cinematograful meu mobil pe care-l pot căra unde am chef: unde mă găsesc eu, acolo, în 2 mișcări se putea construi un cinematograf. Dar tot singur priveam filmele. În America lucrurile au fost altfel pentru un an: cum alex îmi era coleg de apartament ne făcusem un tabiet să privim împreună. O peliculă-două-trei-patru pe săptămână. Era fain, căci mai aveam o pereche de ochi și urechi plus o minte adițională cu care săpam filmul…A fost însă un accident căci oamenii mari nu stau împreună, cei căsătoriți cu cei necăsătoriți, norocul cu necesitate. Acum privesc iar singur…Amicii mei, să mă laud, privesc și ei multe filme. Dar la fel de singuri…
O altă însingurare am observat-o în divertismentul meu muzical. Ca să nu lungesc prea mult descrierea unui proces similar, voi puncta pe scurt cele mai importante momente: toloaca (unde se făcea hora și unde achiziționam capitalul meu cultural, de clasă cum aveam să aflu mai târziu de la Bourdieu) – radiola lui moș Fănase (un radiomagnetofon sovietic ce răsuna zi și noapte din ograda moșului și se auzea aproape în tot satul ) – casetofonul japonez cumpărat de tata și plasat în ogradă, cățărat pe nuc, ce ne cânta când alegeam fasole, mâncam cireșe sau dormeam în troscot, afară) – calculatorul (CD-uri cu cântece) – mp3 playerul (azi). Grila de evoluție e similară: de la experiența în comun și simultană la personalizarea, diferențierea și individualizarea experienței. Și-i cumva funny, dar cam strașnic când se adună într-un autobuz 10 inși toți cu căști în urechi, fiecare aruncat în lumea sa, fiecare cu cetățile închise pentru socialitate…
Cu cărțile e altă treabă, căci lectura, zice moda contemporană, e un act individual și un dialog personal cu autorul, eroii și ceea ce se mai găsește într-o carte. Anii ăștia doi de doctorat, însă, mi-au furnizat trăirea cititului împreună: seminarele de doctoranzi înseamnă lecturarea unor cărți și discutarea lor. E ceva grozav. Cu excepția faptului că trebuie să citim liste de cărți formulate de alții. Dar trece și asta.
Nu mă apuc de concluzii, că nu știu ce aș putea adăuga…Poate vreo speranță și o intenție de construcție a unor locuri/adunări sau chiar adunături de făcut lucruri împreună. Un grup de lecturi, vara, la Dendrariu sau în oricare altă parte a orașului ar fi o bucată de vis împlinit. Cealaltă bucată de vis înseamnă un mini-cinematograf într-un apartament, casă, bordei, sub un copac (când nu plouă).
Mi-e frică să postulez un ”trebuie” care s-ar referi dincolo de personalitatea mea dar mă tem că n-am altă alegere: trebuie, da, anume trebuie să reconstruim infrastructura socialității.
p.s. nu-s hipster, nici nostalgic. Vreau să cred că-s teafăr.