Izbirea mă va costa cîteva nopţi albe şi nişte senzaţii de greaţă.

Iubesc oamenii într-un masochism absurd.
Nu stiu cum se face că de oameni egoişti total mă leg eu cel mai mult pe planeta asta. Asta pentru că şi eu sunt oarecum bolnavă şi miros asta de la bun început, dar tot înaintez.
Nu sufăr şi nu mă dau cu capul de pereţi.
Am primit un şut de la viaţă.
Mă duc să-mi dau încă două şuturi să mă ridic. Am nevoie să cred că totul va fi al naibii de bine, cîndva. Şi aş vrea să ştiu că undeva există un om capabil să mă ia de-o aripă şi să mă ajute să zbor. Fără să mă lase prea mult să comentez.

Sunt morocănoasă. Parcă-mi bubuie capul.
Nu mai vreau să mai ţin de mînă măcar o vreme, deşi acum nu-mi vine s-o mai fac în veci.
Nu dau vina pe tine. Nu dau vina pe viaţă. Nu dau vina pe umanitate… nu mai contează oricum.

Mă întrebam cît de nesimţit poţi să fii, cît de porc, unde e limita aia la care trebuie să-ţi vină nişte minte la cap? Zic asta, pentru că azi un bărbat în vîrstă (pensionar) zăcea la pamînt în mijlocul străzii iar o doamnă cerea ajutor să îl ridice cineva, fiindcă în apropiere erau nişte bărbaţi care munceau la o clădire ea îşi îndrepta rugămintea către ei, răspunsul a fost pe dată nişte exclamaţii nu tocmai aşteptate şi plăcute. Doamne, oamenii mor, restul nu le pasă. Am asistat azi cu fetele la scena asta, şi noi am fost cele care l-am ajutat să se ridice. Domnul căzut, pesemne avuse o ridicare bruscă a tensiunii. Eu zic că dacă eşti pensionar nu înseamnă că nu ai viaţă şi nu trebuie să ai activităţi, dar nu cred că-s atît de urgente. Şi chiar dacă ar fi, trebuie să fii conştient că viaţa e mai importantă decît o “treabă”.
Ahhh, şi oamenii ăia nesimţiţi, mi-e frică de gîndul că poţi să cazi jos şi nimeni să nu-i pese, să meargă mai departe şi să aibă şi tupeul să te păşească.

Mă priveşti cu coada ochiului.
În mine e furtună, pe chip aşez un zîmbet palid, dar e zîmbet. Probabil îmi tremură buza de jos şi-mi tremură mîinile. Sper să nu se vadă genunchii. Ochii devin întunecaţi. Am impresia că pierd fărîma de curaj. Dar trebuie închise uşile.
Şi nu ştiu şi nici nu-mi pasă.
La naiba!

am ajuns la un punct pe care-l credeam departe. la puncul ăla cînd pur şi simplu eşti epuizat să simţi şi-ţi bagi un picior şi apoi pe-al doilea şi adio. acolo am ajuns, dar măcar ştiu ceva cu certitudine.
Am mai trecut prin asta şi parcă-s cumva călită. O să vină ele vremuri mai frumoase sunt absolut sigură!


Filed under: Chestii sufletesti, Momente