Duminică infinit

Au început a înflori pomii şi vreau să am timp să-i miros suficient. Se trec zambilele şi narcisele şi nu m-am săturat să le privesc. E aceeaşi senzaţie ca atunci cînd dispar cireşele de pe piaţă. Nu pot să mă satur niciodată!

Eu tot timpul tînjesc. Dacă sunt aici tînjesc să fiu acolo, dacă beau bere tînjesc după vin, dacă am o relaţie serioasă vreau amanţi, dacă am amanţi… nu ştiu încă cum stă treaba asta. Adică da, în traducere liberă sunt veşnic nemulţumită. Adică nu mai fac sex cu creierii nimănui, ci doar cu ai mei. Concluzionând acest periplu al minţii bolnave: nu o să ştiu niciodată ce vreau de la viaţă.
Normal, în mine-s frămîntările tînărului creator, zbuciumul femeii iubite, dar nu suficient, doruri şi amintiri. Normal că mă împing departe de tot ce am trasat odată. Ciudat este că nu mai am un scop definit. L-am ratat pe drum uşor devenind mai încîntată de altele. Nici eşecurile nu mă mai lovesc. La dracu cu ele! Le fentez cu delicateţe. Nu vreau să-mi supăr karma şi să plătească o altă eu în alte vieţi. Îmi curăţ energiile şi iert. Pe toată lumea. Şi pe cei care mi-au pus piedică şi mi-am spart dinţii şi pe cel care mi-a întors spatele atunci cînd aveam cea mai mare nevoie şi chiar şi pe cel care m-a trădat în cel mai murdar mod.

Azi stăm ca pisicile la soare ori revenindu-ne după un chef ori moţăind a disperarea zilei de luni. Şi-mi place starea asta de zăcut fără noimă.
Mi-ar plăcea să fie duminică infinit.

Azi mă aşez la masă, ea mă ascultă.
Mă apuc de povestit. Două ore, poate trei. Din fiecare. În tot acest timp nu mă întrerupe. Mă lasă pînă la capăt. Mă mîngîie cu privirea.
Vorbesc. Vrute şi nevrute. Momente de tăcere care în mod normal ar trebui umplute cu sfaturi, concluzii. Dar ce e normal? Şi iar şi iar. Frămîntări. Doruri. Oftaturi. Promisiuni călcate în picioare şi minciuni slabe.
Mă termin epuizată cu ochii mari privesc în gol. Normal, la final închei glorios cu cele două cuvinte care mă identifică: nu ştiu şi poate nu vreau să ştiu aş mai vrea să spun, dar nu am curaj.
Sunt sărutată prietenos pe frunte.

Soarele se arată galeş prin fereastra mea. Mi-am ridicat pînzele de pe ochi şi am făcut băi de lumină. Descopăr o nouă zi.
Am un rîs tîmp.
Şi nu uitaţi, eu cînd vreau să mănînc îngheţată, mănînc îngheţată!