Abia cînd ai plecat m-am întrebat de ce mint oamenii. Se ascund de propriile lor greşeli, căutînd o altă realitate în care să nu fie nevoiţi să dea socoteală. Ciudat e că minciuna nu-l afectează pe cel ce o spune, ci pe celălalt, care o conştientizează. Orice om scade în ochii noştri din clipa în care am înţeles că minte. Una e să te mintă vecinul, colegul sau o cunoştinţă, altă e să te mintă cel apropiat, în care ai investit atîta încredere. Atunci se năruie ceva, iar în locul bucuriei de altădată rămîne tristeţea. Într-o zi vei înţelege că nu pe mine m-ai minţit. Uneori trebuie să accepţi şi lucrurile pe care ai fi vrut mai degrabă să le negi. Ele fac parte din tine, din viaţă ta, care nu e nici pe departe perfectă. În cele din urmă, te obişnuieşti şi nici măcar nu te mai revolti. Face parte din lecţia de adaptare. Ceilalţi, de cele mai multe ori, nu pot să priceapă motivele furtunilor tale interioare. Aşa cum nici tu, la rîndu-ţi, nu ai pretenţia de a intra, cu paşi mici şi bine intenţionaţi, în sufletul altcuiva. Rămîne doar comunicarea, singura cale prin care se poate transmite în exterior cîte un crîmpei din lumea interioară. A fiecăruia.
Filed under: Anotimpuri de suflet
