Dacă mă întrebi de ziua de astăzi, am să-ţi spun că a trecut pe lîngă mine. E trecut de 12 seara, obosită, mă dor tălpile de la deplasat mult, spre fericirea mea, nu am murit pe drum.
Acum zac între aşternuturi şi stau în starea aia de semivisare, am început să gîndesc cum am ajuns aici. Care e drumul parcurs? Mi-aş dori să pot să-mi amintesc fiecare gînd sau zîmbet sau cum a fost de am ajuns aici, ce a determinat evoluţia, procesul ăsta mistuitor? Ce m-a atras ca magnetul? Ce m-a ţinut conectată?
Nu e regret. E doar nevoia de a şti la nivel raţional ce m-a determinat să iau acele decizii atunci, ca să ajung acum aici. Nu mi le amintesc. Pe niciuna. Doar că îmi plăcea starea probabil într-un fel masochist, dacă nu ziceam stop.
Veştile proaste încep să vină. Dacă vine una ştiu sigur că mai vin. Le iau de mînă şi le invit să se ducă dracului, dar ele se ţin scai.
Mi-a venit din nou un fel de greaţă.
Renunţ cu capul sus. S-a scurs nisipul în clepsidra de pe raft. S-au scurs toate cu el atunci.
Eu îmi pun pătura de calmitate şi mă învelesc cuminte în patul cald.
cam atît pentru seara asta.
E tîrziu. Mereu e tîrziu.
Filed under: Chestii sufletesti
