Nici mie…

Cu certitudinea asta ne naştem, că tot ce are un început în viaţă, are şi sfîrşit (la un moment dat). Să moară. O ai în conştiinţa ta, şi totuşi suferi ca un cîine bătut de viscol cînd se petrece asta.
Şi nu e vorba de moarte fizică, dar e moarte,
moartea unui sentiment, terminarea unei relaţii (amoroase), terminarea unui film.
Se termină drumurile cu care îţi intersectai viaţa cu altă viaţa.
Şi eşti fericită.
eşti fericită?
Și apoi, în aceeași zi, clipe nesemnificative mai tîrziu să ți se intersecteze acele drumuri? Să-ți fie ciudă pe tine ? Că ai dat un ghiont destinului? Că ai tresărit?
Și mai apoi, mai târziu, după ce te-ai potolit și ți-ai amintit că nu te doare, nu contează, nu merită… să mai dați nas în nas? Și să n-ai ce să-i spui? Să privești muşte invizibile și să vrei să ai o putere supranaturală să pui stop cadru și pur și simplu s-o tai?
Și apoi să mergi pe stradă afectată de ce s-a petrecut, lovind cu piciorul pietrele de pe asfalt? În căști să cînte (la dracu!) melodia aia. Aia pe care voi doi aveți niște amintiri şi pe care le-ai sufocat într-un moment de criză? Și din slăbiciune să vrei să-i scrii că ți-e dor? Sau mai bine că nu ți-e dor, dar vrei să-i reamintești că ai existat? Și că oricît ți-ai repeta că n-a fost, este? De fapt, vrei să știi că ești prezentă măcar puțin-puțin, ca o mini licărire. Că n-ai trecut pur și simplu fără a lăsa o urmă. Din egoism ai vrea să-i trasezi o dungă-n carne, doar-doar să nu te uite.
Și la final să vezi pe acel cineva pentru care la un moment dat erai în stare să-ți scoți ochii, ținînd de mînă pe cineva? A uitat că te-a zărit. Nu i-a păsat nicio secundă, iar tu faci scenarii. Inutile. Scenarii care te țin în viață.
Cineva merge de mînă cu altcineva pentru care și-ar scoate ochii, s-ar arunca într-o oală de smoală încinsă .
Se vede iubirea.
Tu nu-i aparții. Și mergi mai departe. Cu altă muzică-n căști. Cu o ciudă trecătoare.
Pleznesc copacii a viață! Și viața pleznește în venele tale.
Strigă: m-ai sugrumat destul! Lasă-mă să țîșnesc prin toți porii tăi!
Dispar urmele atingerilor. Dispare și cineva-ul. Dispare și senzația aia de fior pe ceafă.
Și e trist, pe undeva, pentru că sperai în sinea ta să guști din veșnicie.