e timpul

Luni prea pline şi prea mari. Oameni frumoşi. Aer de primăvară, cu frunze uscate ude şi o eşarfă. Un film şi o întîrziere. Puţină suparare, şi-apoi zîmbetul ăla cretin care mă agită şi îmi trece.
mă amuză cei care fără doar măcar să încerce să înţeleagă cine sunt şi ce-i cu mine, îşi pot permite luxul să tragă concluzii cu aer definitiv.
Cîtă prostie.
şi mai ales cît consum inutil de energie. cum aş putea să sugerez cum să consume altfel o oră, zi şi energie fără să par vulgară ci doar sinceră?
Povestea vieţii mele ar şoca. destul de normală, plină de clişee, fără limite.
Dar ar şoca şi supăra prin fericire şi putere. Prin satisfacţie şi dragoste. Şi nesupunere pentru nimic în lume, sistem, om rău, un standard învechit şi-o limită doar de manipulat. Trăiesc pentru senzaţie şi sentiment. Şi-atît. Pentru că la urmă doar în ele ne calculăm viaţa fericită, nu în cît am rezistat, cât am îndurat şi cît am sacrificat, cît am părut, cît am mimat şi cît am reuşit să păcălim ci doar cît am simţit.
Tot ce trebuie să faci e să iubeşti şi să fii sincer. Şi-aşa dezlegi toate enigmele.
uşa încuiată şi odihnă. somn agitat şi dorinţă. putere, pumnii strînşi şi maxilarul încordat. vis agitat şi senzaţia de răcoare, fereastra deschisă cu perdeaua fluturînd.
azi e semn ca mănînc o salată mare de legume proaspete.
Că e timpul.