“Uită ce ai învăţat despre stele şi acestea se vor preschimba iar în îngeri sau în copilaşi sau în orice simţi tu că ai vrea să simţi în clipa aceea. Asta nu te va face mai naiv: e doar un joc în care poţi să-ţi îmbogăţeşti viaţa.”

“Totul e atît de simplu, şi în acelaşi timp atît de complicat! Simplu, fiindcă e de ajuns să-mi schimb atitudinea: nu voi mai căuta fericirea. De acum încolo sunt independentă, îmi văd viaţa prin proprii mei ochi şi nu prin altcuiva. Pornesc în căutarea aventurii de a fi vie.
Complicat: de ce nu-mi caut fericirea, dacă am fost învăţată că e singurul scop care merită osteneală?
De ce mă aventurez pe un drum de care alţii se feresc?
La urma urmei, ce e fericirea?
Dragoste, se spune. Dar dragostea nu a adus şi nu va aduce niciodată fericirea. Dimpotrivă, nu e decît nelinişte, un cîmp de luptă, nopţi nedormite, cînd ne întrebăm dacă e bine ce facem. Adevărata dragoste e plămădită din extaz şi agonie.
Sau linişte. Linişte? Dacă ne uităm la Mamă. Ea niciodată nu e liniştită. Iarna luptă cu vara, soarele şi luna niciodată nu se întîlnesc, tigrul îl vînează pe om, omul se teme de cîine, cîinele o vînează pe pisică, ea-l vînează pe şoarece, iar şoarecele îl sperie pe om.
Banii aduc fericirea. Foarte bine: atunci toţi oamenii care au destul cît să trăiască foarte bine ar fi să nu mai muncească. Dar nu, ei continuă să se zbată şi mai mult, ca şi cum s-ar teme să nu piardă tot. Banul la ban trage, asta e adevărat. Sărăcia poate aduce nefericire,dar contrariul nu e adevărat: bogăţia nu aduce neapărat fericirea.
Eu am căutat fericirea multă vreme de-a lungul vieţii- acum nu vreau decît bucurie. Bucuria e ca sexul; are început şi sfîrşit. Eu vreau plăcere. Vreau să fiu mulţumită – dar fericită? Nu mai cad în capcana asta.”

“Ea îşi muşcă buzele.
– Am fost dintotdeauna o persoană agitată. Muncesc mult, grija mea pentru copil este şi ea excesivă, dansez ca nebuna, am învăţat caligrafia, ma duc la cursuri de perfecţionare în vînzări, citesc o carte după alta. Totul pentru a ocoli clipelea acelea în care nu se întîmplă nimic, pentru că aceste spaţii îmi aduc o senzaţie de gol absolut, în care nu există nici o fărîmă de dragoste.”

” Avea ochii închişi şi parcă nu mai era conştientă de sine, de locul unde se afla, de motivul pentru care era acolo; parcă plutea, invocîndu-şi trecutul, revelînd prezentul, descoperind şi profetizînd viitorul. Punea în dansul ei erotism şi castitate, pornografie şi relevaţie, adoraţia lui Dumnezeu şi a naturii.”

“Dacă extazul înseamnă puterea de ieşi din tine însuţi, dansul este un mod de a te ridica în spaţiu. Descoperi noi dimensiuni, dar rămîi în contact cu propriul corp. Prin dans, lumea spirituală şi lumea reală reuşesc să conveţuiască fără nici un fel de conflicte. Eu cred că balerinii stau în poante pentru că aşa ating şi pămîntul, dar se şi înalţă la cer.“

Paulo Coelho “vrăjitoarea din Portobello”


Filed under: Carti