Ea păşea

Privea în gol. Ştia că trebuie să plece, că îşi întîrziase sufletul pe lîngă a lui, conştiinţa îi era încărcată de goluri, iar golurile pline de el.
Îşi simţea pielea arsă ca şi cum toată noaptea ar fi făcut dragoste, o dragoste bolnavă
Soarele care se grăbea cîndva sa se ridice la orizontul lor, să le încălzească sufletele, azi nu e, nu e nici măcar ploaie… e întuneric
El o privea cum zăboveşte, cum işi scoate ţigara şi începe să tragă adînc în ea fumuri şi îşi scutură de pe ea durerea
Scînceste, apoi zîmbeste tîmpit, apoi urlă şi îl cheamă lîngă ea dar nu îi aude vocea, nici măcar ecoul, e pierdută, vocea nu mai e voce, de fapt ea strigă pe cărările sufletului ei
Nu se mai simţeau, era depărtare, mii şi mii de goluri între ei
A încercat-o o lipsă de afecţiune şi în acea clipă a păşit, la lăsat pe trotuar
sa simţit în acea clipă un călător, care a urcat într-un tren fără direcţie, fără frîne şi cu un billet gata plătit
Ştia că deşi îţi pui ochelarii în noaptea groasă tot ai să vezi cum păşesc orb sufletele limpezi
Ea păşea…