mîngîiate de tine, răsuflu greu pentru ca e iarnă. încă
îmi pierd buricele degetelor pe ale tale,
şi doar şuviţele parului alunecă
ne certăm fals, ca mai apoi să mă iubeşti bolnav
mă adaugi acolo unde vezi că sunt lipsă,
şi adormi încet, alintat pe braţul meu
tot interiorul sufletului tău e tapat cu canapele roşii şi perne imense. ai tăceri cu sunet de tuburi africane de lemn şi clipeşti precum clopoţeii de vânt chinezeşti. în tine (mine) nu visez urât niciodată, apărat de aţe brodate şi pene uşoare, indiene.
ţi-aş cere să mă duci departe,
ca să mă pot întoarce în picioarele goale, să-ţi simt podelele acoperite cu covoare pufoase, şi fusta lungă colorată, alunecînd în urmă
dormi,
şi zic că trebuie să scap de mania posesivitaţii, de modul ăsta bolnăvicios de a iubi, de a poseda şi mă leg cu funii groase, şi tot eu caut cu disperare foarfeca potrivită
să ştii ca urlă în mine dragostea asta, urlă şi parcă vrea sa-i dau libertate, ca peste timp, să urle că vrea înapoi
sunt schimbătoare. sunt nestatornică.
Of, în cîte feluri sunt… dar în cîte nu-s.
eu, de fapt, ce vreau de la tine? dar tu, de fapt, ce vrei de la mine? ce vrem unul de la celălalt?
Azi fară răspunsuri clare, sunt cam fricoasă, sunt bolnavă.
nu mă intreba de ce…
Azi cea mai bună cafea, cel mai frumos bărbat, cea mai frumoasă senzatie, cel mai frumos sentiment.
Filed under: Anotimpuri de suflet, Cherry jam :), Chestii sufletesti
