E atât de deschisă rana, pe care nu o tratează anii ce s-au scurs… Doina şi Ion, parte din tot ceea ce e
românesc. Fiecare sfârşit de octombrie ne duce cu gândul la acel 1992. Acel an care ne-a răpit, ne-a secat, ne-a pedespsit, ne-a făcut şi mai vitrigi. E păcat dacă le plângem urma doar o dată pe an, e groaznic să ne amintim doar de acea tragedie. Ei au fost, sunt şi speră fiinţa mea că vor rămâne cele două clopote, cele două suflete pereche, menite să ne trezeacă, aşa cum sună şi versul: “Hai, români, din moarte înviaţi”.
Din fragedă copilărie le ascultam cântecul, la şcoală ni se vorbea despre aportul şi meritul acestor suflete zbuciumate, despre dăruirea totală în numele limbii române, Unirii a celor două maluri ale Prutului, întărirea valorilor neamului.
Azi nu putem decât să îi comemorăm, să ne rugăm să le fie ţărâna uşoară, să păstram vie amintirea şi puterea acelor dangăte -”Maluri de prut” , “Suveranitate”, “Lacrima limbii noastre”, “Siberii de gheaţă”.
Nu are rost să vorbesc mult, nu are nici un farmec, am să îi las pe ei, maeştrii să cânte…
Doina şi Ion
Doina şi Ion-un nume,
O suflare şi-un destin,
Două suflete-pereche
Scufundate-n mare chin.
Ce-au facut?Ar zice unii,
Cărora nici că le pasă.
Au ştiut puterea strune-i
Şi a limbii,cea de-acasă!
Au cântat marea durere,
Ce-o purtăm de secoli mulţi,
Tulburând în noi tăcerea
Şi de-atunci nu suntem muţi…
Ne-au spus tuturor pe nume,
Că suntem români şi fraţi,
Nu suntem singuri pe lume
Avem Dunare,Carpaţi.
Azi mă-nchin cu plecaciune,
Domnului,că-au existat
Şi-au băut amăraciunea
O FEMEIE şi-un BĂRBAT…
Olesea Palamarja