Prea mult zgomot

Prea mult zgomot

Aici, în Moldova, unde am revenit după un deceniu, constat că avem aceleași — sau aproape aceleași — probleme, pe interior.

Stresul, excesul de greutate, alimentația aiurea, consumul de alcool, tutunul, sedentarismul în forma lui pură, dragostea necondiționată pentru comoditatea fizică.

Nu-mi asum niciun discurs moralizator.

Fiecare cu micile sale bucurii, cu refugii, cu scurtături.

Dar instant gratification — plăcerea fără efort și pe moment — e un fenomen absolut global, într-o expansiune fără oprire, care ne-a acoperit și pe noi.

Dopamina noastră cea de toate zilele,

Dă-ne-o nouă astăzi… (și, dacă se poate, mai mult și mai des).

În The Molecule of More, de Lieberman și Long, dopamina este descrisă ca motorul acelui „încă puțin”, al anticipării continue, al dorinței fără oprire. Nu ne oferă satisfacție, ci promisiunea satisfacției. Ne împinge mereu spre următorul stimul.

Fără număr.

Fără pauză.

Fără astâmpăr.

Un sfârșit aproape dezastruos, ca în fenomenalul experiment cu șoarecii ținuți în abundență — paradisul artificial al lui John Calhoun, „Universul 25”. Repetat, de fiecare dată, cu aceleași rezultate catastrofale.

Cu toții suntem prizonierii sticlei miraculoase din buzunar, căreia îi cedăm timp și energie, dar rareori pentru lucruri de valoare. Rareori pentru creștere. Pentru sens. Pentru liniște.

Într-o lume plină de zgomot și manipulare, într-o derivă politică și socială continuă, devine tot mai greu să-ți găsești locul, direcția, tăcerea interioară.

Să reflectezi.

Să faci o scanare sinceră a propriilor trăiri, emoții, aspirații.

Să stai mai mult în prezent. În realitate.

Trăim într-o abundență de distracții, la un click sau swipe distanță.

Prea multe nimicuri în programul zilnic, care ne dezbină, ne distrag, ne fură atenția de la acel +1% zilnic — Regula lui Baker — real, de cunoaștere, îmbunătățire, creștere.

Iar odată cu inteligența artificială — care aduce lucruri incredibile într-un ritm de Formula 1 — avem și șansa unui declin cognitiv global imprevizibil, dacă pierdem complet legătura cu palpabilul.

Și poate că asta e problema centrală a timpului nostru: Nu lipsa informației, ci excesul de zgomot.

Nu lipsa de opțiuni, ci incapacitatea de a rămâne cu ceva real, valoros, care să te crească pe dinăuntru, într-un sens sănătos.

Într-o lume care strigă continuu după atenția ta, adevărata întrebare, la final de zi, săptămâna, luna, an devine tot mai simplă:

ce alegi să păstrezi?