Life happens.

 - eu foarte tare n-aș vrea ca tu să suferi... 

- (șmârcâind) eu nu sufăr. eu gata, am suferit la prânz, când mi-a zis, acum nu mai sufăr. pur și simplu plâng, că-mi este trist. 

Nimic nu este mai inspirațional, decât o mică suferință. A stat blogul ăsta mort de câțiva ani, și a dat domnul și l-a reînviat drama de la middle age crisis. 

Noi, oamenii (bine, nu toți, nu vreau să generalizez) preferăm să fim aleși. Am vrea să fim prima alegere. Am vrea să fim evidențiați din mulțime. Și, probabil, e natural și normal să vrei asta. Numai că dorința nu mereu se întâlnește cu realitatea, și dezamăgirea de la conștientizarea asta e așa de mare... că o simți fizic. Fizic simți cum doare că nu ai fost aleasă. Fizic simți cum se strâng mațele în boț. 

Cum poți deveni străin atât de repede? Într-o jumătate de oră? Atât de străin, încât să nu mai vreau să te ating, să te privesc în ochi, nici măcar să-ți simt prezența alături... Unde s-au dus toate momentele de tandrețe și magie? Unde s-a dus hlizitul și ritualurile noastre? 

În cur s-o dus. Normal că va trece și asta. 

Dar de ce doare așa tare?... 

Shit Life happens.