Ghiocika

Pe mahală ascultau Radio România la Moș Gheorghe. Și Europa Liberă. Pe ascuns... iar dacă venea cineva, cheochea Anica începea a striga tare "Care-acolo?! Shine vine?!" și aiștea din casă deam stingeau radio.  Și tăticu asculta, pe ascuns de la cei care ascultau pe ascuns. Și odată s-o scăpat cu vorba - Armata sovietică cu cușma de petică. Vesel așa, jucîndu-se prin drum. Of, shi-o mai tras! Tătuca Alexîi i-o zis că dacă mai scapă o vorbă au să-i ieie pe toți și au să-i ducă în Siberia. Iar seara cînd vroiau să vorbească, stingeau lampa, ca să creadă toți că ei dorm și să nu stea sub geamuri ca să-i asculte și să-i trimită în Siberia.  #anul1959 *** Cînd venea cu vînătăi de la școală, tătuca îl cuprindea tare-tare strîns pe tăticu la chept, îl pupa și întreba "Ai avut azi limba rusă la școală?..." Da mămuca îl ruga pe tăticu dacă poate să ascundă de tătuca că îl bate profesoara de limba rusă... că "s-a îmbăta v-odată, și a mai ushide-o... și au să-l bage la pușcărie, Mișulică, și an să rămînem fără tată... tashi mai ghine, tashi..." Profesoara de rusă era Elena Efremovna, o femeie de prin stepele Kazahstanului, cu cîrjă, pe care o folosea la educația copchilașilor. *** Tătuca o fost în lagăr, la Sevastopol. Era cel mai bătrîn dintre toți moldovenii. Și-i ziceau Moș Țăulean. Tătuca avea 31 ani.  ***

demult parcă se cerea textul ăsta, iar acum m-au rugat fetele să nu mai întind rîzîna :) Deoarece la sfîrșitul acestui articol este un colaj de poze, pun muzicuța la început ;)  Prima regulă a unei fete dolofane e să găsească citate celebre despre faptul că bărbații nu-s cîini și nu se-aruncă la oase. Noi nu suntem grase, oasele-s late. Femeile grase-s bune la gospodărie de trecut iarna. Eu pot continua la nesfîrșit – le știu de prin adolescență și cu timpul le-am adunat în cap ca să-mi îndreptățesc fiecare kilogram în plus. Da kilogramele nu erau în plus, cu timpul ele au devenit surplus depozitat pe corpul meu. Știobîlc-știobîlc, prin glodu pînă la genunchi eu mă duceam la școală prin clasa 7, treceam rîpa, mergeam prin țintirim, pe urmă jumătate de oră spălam botele de glod, șap intram la lecții. Da acolo eu eram cea mai mășcată. De cînd mă țin minte, eu eram cea mai naltă (la educația fizică mai erau 2-3 băieți înaintea mea), și lată. Nu destul că erau toți mititei și nu aveam cu cine dansa la discoteca școlii, da încă trebuia să fie cavalerul și cu mîini lungi ca să mă poată cuprinde.  Mai pe scurt, dansam eu, că dacă mă apropiam de cavaler și invitam la dans, nu s-o găsit nici unul mai viteaz să mă refuze.  Șaga-i șagă, dar eu creșteam ca pe drojdii. Pe la universitate mai eram cum eram, dar nici nu am observat cînd am trecut pe lîngă sută și cîntarul meu o ascuns treaba asta. Anyway, mireasă eu m-am măritat de 112 kg. Nimic nu prevestea tragedia ce urma să fie, oleacă m-am gruzit cînd neamurile bîrfeau între ele “of, că tare-i rotunjică! Nu știu cum a intra în rochia de mireasă!” INVIDIOASELE! Ele psînecă plesneau că eu-s frumoasă și mă mărit! Ei, am tras un bocet și m-am măritat.  Da cîntarul nu s-o oprit. De la viață bună în familie, dragoste și pui copți cu cartofi, maioneză și batoane, eu într-o zi m-am urcat pe el, da el o făcut două kruguri și s-o oprit la 132. 132 kilograme de femeie frumoasă. 132 kilograme de fericire.  Eu repejor m-am gruzit, m-am razgruzit și am mîncat două hamburgere. Eu iubeam, eram iubită, niciodată nu m-am simțit urîtă. Doar că eu uram oglinzile. Eu mă priveam în oglindă numai să nu fiu murdară de funingine înainte de lucru, în rest eu preferam să le evit. Eu înțelegeam că trebuie să schimb ceva, eu riscam să nu pot avea copii deloc din cauza obezității. Așa că eu încercam diete de tot felul. Toate cite sunt prin internet le-am încercat. Slăbeam 3kg și mă îngrășam cu 5, slăbeam 5 și adăugam 10…  Probabil, au fost mai mult de 132… că nu eram eu proastă să mă mai urc pe cîntar după așa o umilință! Dar eu nu știu exact, de asta nu vehiculez cu alte cifre. O las pe asta de referință. *** Hai să vă zic pe scurt cum era viața mea pe vremurile alea. Viața mea era atît de statică, că cetatea Sorocii neclintită m-ar invidia. Eu în afară de casă și lucru nu prea știam de alte activități. Eu nu mergeam la nici un fel de evenimente. Eu nici măcar nu mergeam pe jos pînă la stație – o mare parte din salariu se ducea pe mîncarea la copchiii taximetriștilor.  La mine în frigider era permanent carne, unt, maioneză, pîine alba, salamuri. Eu eram gata de a primi oaspeți în orice clipă. Eu eram gospodină. Eu nu socializam. Cu nimeni. Eu aveam cîteva rude care le vedeam permanent, și atît. Eu nu mergeam la teatru, concerte, flash moburi, dansuri, nimic. Eu uneori ieșeam la restaurant și poate la cinematograf la un filmuleț, cu 3 căldări mari de popcorn. La restaurant nu eram eu proastă să mănînc salată. O porție cît capul meu de carne, niște garnir frumușel, desertic, cafea, poate-o pivușoară. Și asta tăt mîncat repejor, de parcă vin tătarii după mine să-mi fure mîncarea dinainte.  Eu lejer puteam să gătesc o găină coaptă la ora 1 noaptea și s-o înfulec în doi, cu maioneză, ketchup ș-un baton. Și să zakusesk un kuleoshel de ciocolate. Și să mănînc 2-3 pachete de popcorn la un film. Da mai bine răsărită. Eu eram fericită așa cum eram. Mă întristau nițel pozele, dar eu le ascundeam repejor și treceam tranzit prin viață mai departe. Pe urmă s-a întîmplat ce s-a întîmplat… eu oleacă am murit de la cerul care mi-a căzut pe umeri, și vreo cîteva luni am fost într-un fel de comă psiho-emoțională. Eu nu trăiam, nici măcar nu existam. Și tare tare vroiam să mor cu-adevărat, da mă gîndeam că o să fie greu cuiva să ducă sicriul meu pe scări, că-s grasă de Doamne ferește.  Așa s-a primit, că eu intuitiv am început să fac chestii care să mă readucă la viață: am mers prima dată la un meci de fotbal și mi-a plăcut atît de mult că am ajuns în galerie; am început să fac cunoștință cu alți oameni, să ies serile în oraș; jucam Mafia pînă în zori la Kiras; am mers la dansuri. Într-o zi m-am enervat și am mers pînă acasă pe jos (vreo 6,5km). Mi-a plăcut, așa că următoarele zile am repetat eroismul. Peste o săptămînă mi-am cumpărat primul meu player din viață, ca să-mi fac drumul acasă mai interesant.  Viața mea a început să se schimbe, și să capete culori. Eu testam, încercam să văd activități noi, oameni, evenimente, distracții, să văd dacă-mi plac sau nu. Eu făceam lucruri absolut noi pentru mine. Eu încercam viața la gust. Și asta dădea calitate vieții mele.  Eu mi-am schimbat atitudinea față de mîncare – am făcut experimente pe mine, eliminam unele alimente din consum, să văd dacă pot trăi fără ele (carne, pîine, zahăr, cafea, dulciuri). Am început să cumpăr produse gustoase și calitative, să le descopăr pe cele utile – alune, nuci, fructe, salate, brînzeturi. Am schimbat lichidul de socializare – în locul unei beri, eu mă vedeam mai elegantă cu un pahar de vin. La început mi se părea o acritură, dar cu timpul… cu timpul eu am început o relație de dragoste foarte frumoasă cu vinul, am început să-l savurez, să-l descopăr, să-l iubesc… *** Eu aș putea vorbi de schimbarea mea mult, e unul din lucrurile cu care nu mi-i rușine, dar am să mă limitez la cîteva obiceiuri/schimbări care le-am făcut și mi-am schimbat calitatea vieții. A, da. Și cu ajutorul cărora am slăbit 42 kg. De la 132 la 90. Eu nu mai beau ceaiul sau cafeaua cu zahăr. Deloc. Inițial am micșorat cantitatea consumată, și ulterior am eliminat complet zahărul. Eu încerc să consum cît mai puțină pîine, chiar dacă o consum – aleg pîinea din tărîțe. E totuși o slăbiciune mare a mea. Dar în perioada cînd am slăbit activ eu nu consumam deloc pîinea și paste făinoase. Eu nu mănînc în mod normal torticuri, prăjiturele, ciocolățele. Eu nu-mi refuz aceste mici plăceri ale vieții, dar eu chibzuiesc 3 secunde și aleg un măr, o portocală, un piersic. Plăcerea mîndriei că am rezistat mă face să mă simt almighty :)  Eu foarte tare încerc să nu mănînc seara, chiar dacă este complicat. Ca să mă simt mai liniștită, dacă deam nu rezist, am întotdeauna în casă fructe, chefir, legume.  Eu nu mai cumpăr salamuri, salafade, crenvuște. Mai încerc uneori, dar eu nu le cumpăr acasă, categoric. Frigiderul meu de la unt, maioneză, slănină, untură pentru copturi s-a reprofilat și acum eu permanent am salate, varză, morcovi, fructe, brînză. Eu încerc să coc carnea, cartofii, nu să prăjesc. Eu merg pe jos foarte mult. Eu am mers la dansuri – balerină nu mă fac precis, dar cînd am descoperit că corpul meu, chiar dacă era mai mare de 100 kg, se mișcă frumos și senzual, asta a devenit plăcut.  Eu merg regulat la miostimulare și ședințe de masaj cu vacuum (cursuri de vreo 2 ori pe an). Asta mi-a oferit marea fericire să nu am piele atîrnată deloc! Corpul e tonifiat și arată îngrijit.  ASTA CONTEAZĂ: uneori un corp de 100 de kile îngrijit e mult mai frumos decît un corp slab, dar cu celulită, cu picioarele neepilate, cu pielea răblăjită care atîrnă ca o cîrpă. SISTEMATIZAREA. Tot ce se face sistematic are rezultat. Poți să te dai de-a curu-n cap o săptămînă, dar dacă ai abandonat mișcarea, peste altă săptămînă poți să te caci în rezultate și eforturile depuse. Urît dar adevărat. Asta se referă la sport, alimentație, îngrijirea corpului Eu evit cuvîntul sport – probabil, din cauza că nu-s eu prietena lui. Dar încerc să construiesc o relație cu sportul, așa că eu mergeam de 2 ori la bazin (acum mai rar, din cauza unor condiții de sănătate), mergeam la dansuri de 3 ori pe săptămînă. Pentru piele există o chestie magică (nu și pentru țevile de canalizare – odată pe lună trebuie curățite și destupate) – zaț de cafea, amestecat cu gel de duș, sau ulei de măsline, se poate de alintat și cu puțină miere ;) se face de consistența așa ca să vă placă să roadeți locurile unde înflorește celulita – fundul sexi, pulpele iubite, burtica drăgălașă. Așa un scrab de 2-3 ori pe săptămînă și eu vă asigur, că într-o lună ve-ți vedea rezultate! Ele chiar există! Fețișoara are nevoie de îngrijire specială cînd tu slăbești – ceva antirid, mai puternic ca de obicei. Eu luam creme antirid pentru zona în jurul ochilor și foloseam pentru toată mordașka. Eu iau vitamine (A, E, C) tot de 2 ori pe an cîte un curs de vreo lună-două. Din interior tot trebuie nițel suport. Obligatoriu trebuie să-ți faci un regim în care să fie inclus dejunul, și obligatoriu prînzul. Chiar dacă mănînci ceva interzis, seara va fi mai ușor de rezistat tentațiilor. Eu nu mă învinuiesc dacă calc strîmb. Dar mă strădui să nu calc.  Eu pun pe balanță de fiecare dată cînd vreau ceva gustos. Rochia nouă sau pîinea cu nutella. Avocado pe o felie de pîine integrală sau pîine albă cu unt. Maioneză sau smîntînă. Jumătate de baton cu ceva gustoșel ori 2 portocale.  Eu negociez cu mine. Vicusea, dacă tu amu seara nu mănînci bucățica de pirogel, n-ai să bocești, și mîine dimineața cu sovistea curată ai să mănînci frumușel cu un ceai. Da, eu îmi permit chestii pe care mi le cere sufletul, dar eu le amîn pînă dimineață. Dacă am mîncat, eu încerc să compensez cu mișcare. Eu îmi fac mini-sărbători: odată pe săptămînă eu mănînc de exemplu kebab, sau pizza. Eu pot rezista foarte ușor tentațiilor, dacă știu că mie nu mi-i interzis, pur și simplu nu se poate azi, da iaca sîmbătă gudim. Eu am minimum o zi în săptămînă cînd nu consum carne. Periodic încă mai fac experimente de abstinență - de exemplu la moment am cîteva luni de cînd nu consum cafea. În fiecare dimineață eu mănînc cășuță de ovăz cu miere, stafide, semințe de in și semințe de floarea soarelui, iar în week-end omletă sau scrobușor cu legume. CONCLUZII Eu mă iubesc, și mie-mi place să mă îndrăgostesc de mine Eu am avut mare noroc de oamenii din jur, care la vreme m-au susținut, mi-au dat un snickers ca să-mi treacă jalea de mine, sau mi-au dat peste mîna care se întindea după o felie de pîine :) Mie-mi place să mă privesc în oglindă și toată casa am oglinzi acum Eu am descoperit că buticurile fițoase unde mai înainte mie-mi veneau numai poșetele și fularele, acum au haine pentru mine. Prima haină de la MEXX a fost un eveniment important pentru mine :) la fel ca și ia cumpărată de la MANGO. Eu cred că oricine poate scăpa de kilogramele în plus, dar e nevoie de motivare și nițel voință Of, că mult mai am de slăbit încă! :D de la 90 încă e drum greu pînă la un rezultat final :)  Probabil, mai sunt multe de povestit, începînd de la motivare și terminînd cu obiceiuri și apucături sănătoase, educate în timp, dar le-am mai uitat :) Nu vă rușinați să dați întrebări, eu-s gata de răspunsuri și tare am să mă bucur dacă va ajuta pe cineva experiența mea! Aici este un colaj de poze, cu diferențe :) Din 2011 pînă în 2014 nu e mare diferența în kg, poate vreo 7-8, dar am continuat să merg pe la diferite activități, să umplu timpul cu mișcare, și corpul s-a mai tonifiat, s-a “strîns” :)    

Stăteam eu mai dăunăzi în ogradă, cu o cărțulie după lucru și ascultam în paralel cum ciripesc păsările, cum mai sfătuie mamele, pe cine din medicii noștri de familie de pe sector îi timpul de dat afară, cui treb de dat un 50 de lei, și altele din astea. În fața scării este zona de joacă pentru copii, unde dacă nu se cațără nici un jlob cu inomarka, ap ei fac păscuțe din nisip sau se dau în scrînciob pațanashii de pe raion după un joint. Eu timp de vreo oră cît am stat pe bancă, știu deja că Vadimaș are 4 ani și o avut scarlatină recent, că Sofica are 3 ani și 4 luni și e păzită de mămica ei ca pe-un boț de aur, nici la grădiniță nu merge să nu prindă vreo zarază, de asta n-au probleme, și că Glebușka tare iubește mîncarea de la McDonalds, unde-l duce tat-so în fiecare sîmbătă (ziua cînd Glebușka vapshe îl vede pe tata lui). Tata lui Glebușka în genere e temă aparte. Simt că-i bun om și nu degeaba o lepădat el femeia. La un moment dat, prind un fir de conversație. Glebușka s-o apropiat de Sofica și îi spune pe un ton taaaaare tare rușinat: - Vlei să fii iubita mea? - Ei… nu se poate - Da ci? - Mămica o zis că asta nu-i frumos - ….. vlei să fii iubita mea? - Vadimka plimu o zis - Shi? - De iubită - Da eu vleu a mea - Mămica o zis că eu pot plieteni da nu s poate iubită Po hodu Glebușka n-o fost chiar de acord cu părerea mămicăi, ori l-o afectat că Vadimaș o fost primul… după schelălăitul care o urmat în ogradă eu deam n-am mai înțeles totul, dar am prins momentul cînd el s-o uitat la Sofica…. Luuuung-lung… cu dragoste… și cînd i-o f*tut o căldărușă! Drept în frunte!   La bocetele Soficăi s-au adunat vecinele mele care stau de gardă la scară, mămicile panicate, niște cîini care s-o gîndit că e vesel de schelălăit împreună, și la toată nunta asta un oaspete al capitalei cu numere de Soroca încerca să se urce pe gazonul nostru proaspăt greblat. Prietenia asta între băieți și fete îi strannîi predmet… vrode bî este, da vrode bî net…

- Vica, tu te-ai îndrăgostit? - Ei… haha. De unde ai luat așa ceva?! - Tu rîzi. Tu rîzi la glumele lui.  - Ce chestie…  Cel mai mult îmi place să scriu scrisori. Scrisori, la care niciodată nu voi primi răspuns. Le scriu de obicei în capul meu, înainte de somn cu ochii închiși; pe drum spre casă, cînd privesc în geamurile oamenilor din troleibusul care abia se tîrîie spre Botanica; le scriu cît alerg pe bandă la sală sau merg pe jos prin miez de noapte.  Scrisorile mele-s frumoase, și în capul meu primesc răspunsuri chiar. Și am niște conversații de mai mare dragul!  Uneori scriu scrisori adevărate. Vii. Pe foaie, scrise de mînă, în care desenez fiecare literă. Dar ele-s prea puține în viața mea. Nu cred că voi fi inspirată degrabă să mai scriu cuiva răvașe vii.  Am primit un mesaj recent. Mă întreba cineva ce mai fac, și cum o duc. Și mă întreba ce am să fac cam în vreo 5 ani. Pentru că ar dori să-i fiu alături peste 5 ani, să educăm copii împreună.  Și eu n-am răspuns. Nu am avut curaj să răspund. Cum aș fi putut? Cum aș fi putut să-i zic că am să-i fiu alături, dacă eu azi, acum, în clipa asta vreau să fiu cu altcineva?... Eu îmi echilibrez emoțiile. După extreme, eu am găsit balanța ideală. Cum fac s-o savurez?!  Și nu, ca să fie clar, nu sunt regrete. Nimic nu regret. Eu savurez fiecare clipă. Doar că… uneori aș fi vrut să fie mai simplu totul…

Iaca-iaca-s patru ani amuş. Parcă totul bine şi frumos, parcă totu-i curcubeu, dar totuşi,  Moş Crăciun mă shearcă de minte. Trei în în urmă nu vroiam nimic. Pe urmă vroiam multe şi nimic concret. Pe urmă concret şi fără tolc. Mi-am făcut rezoluţii anuale, todo-listuri cu deadline-uri, realizări şi eşecuri – de toate. Unele rezoluţii le-am respectat, altele am decis că nu-mi trebuie.  Am încercat chestii noi. Unele din ele au mai rămas în viaţa mea, altele au trecut tranzit… de fapt, ca şi unii oameni! Patru ani şi tot nimic. Alerg ca nebuna prin lumea asta mare, strig în mulţime, dar nimeni nu mă aude. Caut şi mă întreb ce-oi fi căutînd. Mă întorc şi mai bag un status pe facebook. Pun o poză şi urmăresc like-urile. Pentru că dintre toate vreo 170 de like-uri, doar unul contează. Unul, care niciodată nu apare în notificări. Întîlnesc chipuri noi. De fiecare dată mie-mi pare că „amu-i amu!” şi… zbang! Hello, my dear grebla! Adică, cum, nu chiar greblă, dar în sens că… „shota ne to”, cum zice mămica. Nimic nu e întîmplător, nimeni nu este fără un rost în viaţa noastră. Şi nici noi în alte vieţi. Azi mă gîndeam, că eu ştiu ce vreau. Azi, că mîine poate iarăşi trezesc femeia emancipată şi independentă. Mîine iar am să încerc ceva nou, am să urc pe un acoperiş mai nalt, am să mă dau cu placa mai bine, am să mă mai îndrăgostesc de-o ţară, de-un om, de-un cîntec. Dar azi eu ştiu ce vreau.

- Bună dimineaţa! Domnişoară, vă rugăm să ne iertaţi, dar din păcate nu avem maşini libere. Se poate să vă căutăm de la alte servicii de taxi? - Da, sigur! Voi fi foarte recunoscătoare! Mulţumesc! - Aşteptaţi sms. *** „Dacia alba, XXX, peste 6 minute” *** - Domnişoară, poate a încurcat şoferul adresa… Verificaţi vă rog dacă vine… - Într-o minută maşina va fi pe loc! *** Dimineaţa de azi e una frumoasă. Aerul proaspăt mă face să iubesc viaţa mai mult. Stau deja de 17 minute în faţa la scară şi aştept maşino4ka. Oamenii merg prin ograda mea – care duc copii la grădiniţă, care se grăbesc la şcoală, nişte băbuţe merg cătinel spre Centrul Medicilor de Familie. Unii oameni deja lucrează. Un grup de 4 instalatori stilaţi în jaletcuţe galbene merg apăsat prin ograda mea. Unul e supărat. Rău de tot supărat. „El vrea stimă şi respect?! La *** l-am văzut eu pe dînsu! Poate să se ducă ***! Să-mi ***********!!!!” La 2 metri de mine s-au oprit să deschidă trapa de la canalizare, şi textul curgea ca apa Bîcului la vale. Era un fel de flux încontinuu de cuvinte care erau atît de armonioase cu jaletcuţa galbenă şi situaţia în care mă aflam, că am stat vreo 2 minute fără să mă mişc. După care m-am apropiat, şi pe tocuri, cu un gest elegant amzis: - Mă iertaţi, vă rog! Îmi cer scuze că vă deranjez! - Shi?! - Vă rog foarte mult… tot ce aţi spus pînă acum, dacă se poate – transmiteţi vă rog frumos şoferului cu Dacia albă XXX de la serviciul cutărică! Mulţumesc! Ţoc-ţoc-ţoc.  Am plecat. O zi bună să aveţi! **** Stau în rînd. Al treilea rînd pe ziua de azi. În faţa mea e doar o mămică tînără.  - Da cînd va fi reconectat gazu? - Nuştiu. - Păi… în 2-3 zile, pe la anul nou… cînd să aştept să vină să-mi reconecteze gazul? - Eu de unde să ştiu?! - Cum de unde să ştiţi?! Da cine trebuie să ştie?! - Doamnă, eliberaţi locul, s-a făcut rînd în urma matalei! Pe ghişeu stă scris clar şi răspicat: MEŞTERUL NU SUNĂ CÎND VINE! Mă gîndesc, oare cum o să mă găsească meşterul cînd va veni să-mi reconecteze mie gazul… pentru că eu nu pot să stau „nu ştiu cîte zile” acasă, cu uşa deschisă, în aşteptarea mînii lui de aur…  Eu mai mare bătaie de joc de oameni ca la Chişinău-Gaz nu am văzut. eu credeam, că serviciile sunt create pentru oameni, dar am impresia, că ele-s pentru sistem. Nushcum, din cur totu-i organizat acolo. Mă scuzaţi vă rog, pentru limbaj indecent, dar chiar aşa este. Parcă tot ce este organizat – e făcut special să te umilească. Începînd cu doamnele înţepate, şi terminînd cu nişte aberaţii de „trimiteri de sistem”. De genul, mergi la biroul teritorial, ca ei să-ţi spună că trebuie să mergi pe Albişoara, ca să stai în rînd la un ghişeu jumătate de oră, ca să te trimită la ghişeul numărul 1, unde stă o doamnă cu părul blond oxigenat şi cu vocea aia celebră de „poezd na Daibani atpravleaetsea s tretiego puti!” te trimite acasă. Pentru că nu ai cartea pe imobil. Da cartea pe imobil nu era în setul de documente necesare pentru semnarea contractului cînd eu am căutat pe site.Şi peste tot stai în rînd. Şi cînd am să vin următoarea dată, va trebui să parcurg aceeaşi cale, ca dacă va binevoi doamna să-mi dea "permisiune de reconectare", s-o iau în dinţi şi să mă duc iar la biroul teritorial. Şi acolo să bat mătănii altcuiva să vină să-mi reconecteze gazul. Şi te simţi un rahat mititel, ajuns pe Albişoara, în culmea ambuteiajelor urbei noastre, stuchită de sistem. Aşa stuchită, că nici nu am avut sănătate să zic ceva blondei oxigenate – pînă la urmă, ea nu e neapărat vinovată. E jloabă pentru tonul cu care vorbeşte cu clienţii, dar asta deja e ceva personal a ei. Poate ea face borş bun acasă. Da poate a crescut copii frumoşi… tăt textu ista-i un link din suflet...

Vin, pleacă, mai rămîn. Oamenii au drumuri, fiecare cu ale lui. Aş vrea să cred că dacă fac parte din destinul unui om, el se va întoarce. Dar… totul este atît de încurcat… de ce s-ar întoarce cineva de care nu mai am nevoie? De ce aş reveni eu la cineva care nu are nevoie de mine? De ce ne-am limita la ceea ce ne-am obişnuit, la zona de confort, şi nu ne dăm voie să visăm la ceva nou? Un om tare drag, dar care o văd prea rar, mi-a zis odată „Ce frumos că oamenii încearcă să facă cupluri! E minunat! Dar e frumos şi atunci cînd se pot despărţi, dacă nu a mers relaţia…” Mai învăţ cum „să dau voie să plece” oamenilor din viaţa mea. Sau, cel puţin, să nu-i opresc cînd vor să plece. Recent s-a întors cineva din trecut în viaţa mea. Cu un rol mediocru de trecător tranzit pe lîngă mine, a ajuns acum să fie unul din cele mai importante persoane. A ajuns să fie cineva, pentru care vreau să fiu mai bună decît sunt. Cineva, pentru care vreau să mă schimb. Cineva, care mă face să rîd cînd merg cu căştile în urechi şi citesc sms-urile. Eu nu am mai avut senzaţia asta de prea mult timp. Am uitat cum e să vrei să faci pe cineva fericit. E diferit de a face dragoste şi sex. E cea ce s-ar numi „să trăieşti dragoste sau sex”. Şi aici nu vorbesc despre dragoste de cuplu, ci despre dragoste de oameni. Pur şi simplu, să iubeşti oameni. Să-i vrei fericiţi, pentru că asta te face fericit pe tine. Nu prea mai scriu pe aici. Mi se încurcă gîndurile toamna. Şi de fapt, nu prea am nimic deştept de zis.

Pe zi ce trece eu îmi dau seama că dorul de Georgia nu pleacă, și ochii care nu văd Tiflisul nu-l uită. Așa că mi-am zis, dacă nu merg eu degrabă încolo, aduc Georgia la mine! Mi-am luat inima-n dinți, și m-am apucat eu să gătesc o chestie absolut genială din punct de vedere a dificultății culitare și calităților gustative - baje (bazhe) cu piept de pui.  Mi-a luat cîteva zile să găsesc tate ingredientele necesare, acestea fiind de fapt condimentele. Nu am reușit să găsesc ucxo-suneli, așa că mi-am asumat riscul să-l înlocuiecs cu xmeli-suneli. În rest, m-am cam ținut de recetele găsite pe net, în rusă și engleză.  Deci, încă de sîmbătă dimineața am tăiat pieptul de pui în bucăți medii, și le-am marinat. Saramura pentru marinadă poate fi diferită, în dependență de gusturile Domniilor voastre,  eu am optat pentru un amestec de sare, zahăr, pireu de tomate, ajica (praf), diluate cu apă fiartă și răcită. De asemenea, am adăugat la tot amestecul ceapă tăiată inele (vreo 2 cepe mari). Am înecat bucățile în saramură și na! l-am dat la rece în frigider! Să știe puiu altă dată... 

De draga dimineață duminică deja mă frigeau palmele... Știam că azi gătesc un tip de mîncare pentru prima oară! Urma să pregătesc sosul în sine - bazhe. Acesta este un sos, asemănător cu sacivi, doar că e pentru... gospodine leneșe! sau ne-experimentate, ca mine :) Baza sosului este nuca, așa că eu am fost pe dealuri, am strîns nuci... ăăăă... mai pe scurt am cumpărat o jumătate de kilogram de nuci, și l-am rugat pe nepotul meu să le rîșnească (de obicei ele se dau prin mașina de tocat, dar dacă nu ai mașină de tocat dar ai o rîșniță și un nepot - ești salvată!). Am lăsat vreo 100gr de nuci pentru mai tîrziu, ca gustare pentru un vin alb ^_^ Restul au fost mărunțite cu înverșunare de drăgălașul nepot! 

Între timp, eu am pregătit condimentele necesare pentru sos - cîte o linguriță de sare, xmeli-suneli, paprika bucăți, paprika praf, șofran, și am mai curățat încă vreo 5 căței de usturoi.  Toate astea fiind gata, le-am amestecat cu nucile rîșnite:

După care a intervenit momentul aproape de glorie - turnatul apei fierte și răcite, picătură cu picătură, și mestecat de-a binelea să nu iasă boțuri (știți voi cum se fac supele-creme!). Ideal ar fi să torni bulionul de la o găină de casă... dar dacă n-am la gospodărie alte vietăți decît doar un motan... m-am uitat la el cu un gînd rău, dar se pare că a simțit sărmanul și s-a ascuns pe vreo 2 ore în baie sub cadă. Simt. Ce n-ați zice, simt animalele gîndurile omului! Deci, salvat fiind motanul, am turnat apa pînă s-a făcut sosul de sonsistența smîntînii de vreo 10%



Am gustat. Am mai pus nițel sare. Și l-am lăsat la o parte să se odihnească, că era amețit sosul. M-am apucat de gătit pieptul de pui: marinat și aromat, l-am pus cîte o bucată într-un ceaun cu ulei călit, și le-am fript binișor. Așa cum frige inimioara la despărțire de omul drag, așa să simtă găina asta în piept cum frige uleiul din ceaiun! 

După care i-am turnat în cap sosul, am înfrumusețat cu cîteva fire de verdeață proaspătă și poftim! Bazhe-stvennoe Bazhe e gata! Să nu credeți că e obligatoriu a servi în veselă de cristal, doar că nu aveam eu un vas la gospodărie pe seama mîncării gătite, dar e bun și așa :) 



Voi înțelegi cine a monitorizat procesul, da? :)  Cu o sălățică din roșii, castraveți și ruccola, și cu un păhărel de ce gustoșenie aveți la gospodărie, bazhe este felul de mîncare ce vă poate oferi un gust de... Georgia. Și ca să fie aproape autentic, vă recomand să-l serviți cu mămăliguță.  Se servește rece.  Poftă bună!

Nota Bene pentru gospodine - dacă totuși aveți măcar o găină la gospodărie, și aveți posibilitatea de a zămisli un bulion în loc de apa fiartă - bazhe-ul va fi un succes adevărat! Și evident, o melodie din preferate ;)

Într-o zi ai întrebat de ce te iubesc. Şi eu ţi-am zis că nu ştiu, şi că nu-mi pot explica nici mie. Tu mi-ai zis că mă iubeşti pentru că-s aşa cum sunt eu. Iar eu parcă am căzut din copac şi mă tot gîndeam la întrebarea ta. Pînă la urmă, eu am spus-o şi mai înainte, acum doar mă conving că nu sunt doar vorbe goale – nu se iubeşte pentru ceva anume. Se iubeşte indiferent de orice. Indiferent de obstacole, principii, valori, influenţe, manipulări. Pur şi simplu se iubeşte. Pentru că ori iubeşti ori nu. Şi în primul rînd trebuie să recunoşti pentru tine dacă iubeşti ori nu. Asta-i cel mai greu. Este-o socoteală. 

E timpul cafelei espresso, fast-food-ului şi marshrutshilor.  Puţini mai stau acum să savureze un cappuccino, cu gîturi mici, timp de vreo oră, la o vorbă bună. Ne-au împînzit reţelele de restaurante cu mîncare făcută în grabă ca s-o mîncăm în grabă. Şi de rutiere nu mai putem scăpa… pentru că ne grăbim. Uneori ne grăbim atît de mult, că nu mai conştientizăm dacă e important să ajungem la destinaţie. Cel puţin, să ajungem teferi. E timpul cafelei espresso şi a one-night-stand-urilor. Şi tot mai puţină iubire avem.  Am dat iubirea pe plăceri de scurtă durată. Speed-uri. X-uri. ***etamine de tot felul. Tot mai puţini oameni din jurul meu vorbesc de iubire. Tot mai puţini îi aud să spună „te iubesc” persoanelor dragi. Chiar dacă în absenţa partenerului recunosc, că îşi iubesc partenerul, ei… ei nu spun asta în faţă. O fi de frică? O fi de ruşine? O fi de… ce?! Poate că s-a valorizat acest „te iubesc” şi nu se mai aruncă-n vînt cum se obişnuia, sau poate că şi-a pierdut sensul complet? Ar fi păcat. Mie... cred că mi-e dor de ceva... - Ah, aş vrea un latte, dar mă grăbesc… Un espresso, vă rog!

Умирать — скучное и безотрадное дело. Мой вам совет — никогда этим не занимайтесь. Соммерсет Моэм Într-o dimineaţă mai răcoroasă, stătea Bojica pe-un nor şi vorbea la telefon cu Sfîntu’ Petru. Despre statistica celor care trec pe poarta Raiului şi cîte refuzuri sunt (cei care au refuz de la Centru Comun de Vize în timpul vieţii automat trec în Rai!), dacă nu se trece contrabandă, cum se iau măsuri cu cei care trec pe sub poartă… d-ale lor! Între timp, cît vorbea la telefon, mai sorbea din cafeaua fierbinte (fără lapte şi fără zahăr, că îngraşă!) şi desena cu creionaşu ceva pe-o frunză de tei. Aşa parcă desena fără sens, ca toţi muritorii care au ticu ăsta cînd vorbesc la telefon, dar s-au primit nişte zigzaguri şi cercuri şi spirale… şi taman frunza era pe un registru de-a lor, din Cancelaria Domnească, care ulterior s-a dovedit a fi „Registrul de activităţi şi evenimente a muritorilor din zona de sud-est a Europei”, pagina 73630, capitolul care iniţial se numea altfel, dar la moment avea numele şters de cîteva ori, şi cu creionul într-un colţ pe sticker galben era scris că „ţărişoară a nimănui, ruptă de la ţîţa mamei, se decide viitorul”.  Şi taman pe-acolo undeva au fost desenate nişte cerculeţe spiralate, care au făcut aşa ca să întîlnesc diferiţi oameni în viaţă… cineva să rămînă, cineva să plece, cineva să revină, cineva să mă uite fiind uitat… Mi s-au întîmplat în viaţă oameni ca focul, care au ars tot ce-au putut şi au lăsat doar scrum în urmă… oameni buni, dar care frigeau totul şi lăsau arsuri de gradul I. despre ei mi-i drag să-mi amintesc acum, dar nu-mi place să vorbesc. Probabil, din cauza unor cicatrici care încă mai au cenuşă pe ele. Am avut şi titirezi, care săreau de pe o problemă pe alta cu zîmbetul pe buze, şi care nimic în viaţă nu-i afecta, nici măcar prezenţa unor alţi oameni alături – ei aveau săritul lor şi pozitivismul incurabil. Drăgălaşi, frumoşi, dar mai mult pentru a umplea golurile spaţiului liber din suflet, care rămînea periodic gol. Şap au fost unii ca frunza ceea de tei – zbuuuurau fără sens şi scop prin viaţă – unde bate vîntul, încolo se duceau. Tare-mi mai pare rău de ei! Dar ei erau fericiţi în libertatea asta a zborului lor. Mai erau şi nişte oameni coloraţi, de parcă erau curcubeie, cu mii de culori în suflet, cu mii de nuanţe în dispoziţie, cu mii de nuanţe în atitudine. Frumoşi oameni. Interesanţi, care m-au făcut să-i studiez, să-i descopăr. Oameni cărţi, pe care îi citeam odată şi ziceam că e de ajuns, pe alţii îi citeam de la coadă spre început, pe alţii îi reciteam de cîteva ori şi tot descopeream ceva nou şi captivant. Era de parcă l-aş fi citit pe Bulgakov – de fiecare dată cîte o frază nouă care te omoară. Oameni lumînări triste, cu tendinţe suicidale şi care văd totul în semiumbre desenate de lumina slabă pe care o pot oferi, şi care pînă la urmă se pierdeau, se topeau, se evaporau, pînă se ştergeau complet ca personalitate. Despre oamenii scîntei nici nu vreau să pierd timpul să scriu – asemenea unor scîntei, ei apar, luminează, se joacă cu întunericul din jur, dar se sting cît ai clipi din ochi şi dispar la fel de repede. *** Uneori am apărut odată cu oamenii întîlniţi pe aceeaşi linie din uzorul spiralat, alteori ne-am despărţit şi nu puteam face nimic cu asta. De fiecare dată cînd a trebuit să mă despart de cineva era ca un fel de moarte mititică. Zicea Alecu într-un statut de pe Facebook, că pînă a muri cu adevărat, noi mai murim de milioane de ori. Tristă chestia asta cu moartea. Şi niciodată nu e aşteptată, şi niciodată nu sunt gata de ea.

-    De ce mi-ai zis să-ţi spun pe unde-s? -    Nu vrei – nu spune. -    Nu, eu vreau să ştiu, de ce te interesează! -    Nu mă interesează absolut deloc. N-ai decît să fii unde vrei tu. -    Nu, că dacă tot ai întrebat, ap spune de ce vroiai să ştii pe unde-s şi ce fac? -    Pentru că-mi fac griji… -    :) Nici nu bănuiam că într-o noapte am să iubesc petuniile, dar aşa s-a întîmplat că le-am îndrăgit. Au ajuns să fie florile preferate, chiar dacă nu le am acasă  în glastre şi niciodată n-am să mi le cumpăr. Nu ştiu cum s-a întîmplat, şi de fapt, nici nu vreau să ştiu. Cînd eram departe, în alt oraş, în altă ţară, în altă dimensiune, vroiam să spun cuiva că mi-ar fi plăcut să merg în metrou cu acea persoană. Dar maxim ce spuneam era un „bine, mersi, încă mai plouă”. Încurcată treabă, tare încurcată. Cert este că totuşi, eu sunt alta. Şi tu altul. Noi ne-am încercat lumile, aşa cum încerci marea cu piciorul, dar ne-a fost frică să ne scăldăm. Şi petuniile astea nenorocite nu au cum să facă legătura dintre noi. Ce bine că unele schimbări sînt forţate - altfel am fierbe în lichidul nostru cerebral pînă la infinit.