chiar și când n-ai chef?

În mintea unora dintre noi se află presupoziția falsă că închinarea trebuie să implice neapărat o stare sentimentală excelentă sau cel puțin una în care să ai chef să te închini.

Cred că acest lucru este fals și așa mulți creștini și-au ratat o mare parte din timpul pe care ar fi trebuit să-l dedice special unei stări de vorbă cu Dumnezeu. De ce cred asta:

Omul Te lauda chiar si in mania lui, cand Te imbraci cu toata urgia Ta [Psalmul 76:10]

Dacă oamenii în mânia lor îl laudă pe Dumnezeu de ce să nu o facem  noi, copii Lui, când nu avem chef, dispoziția necesară (ni se pare nouă), de a-L lăuda ci suntem plictisiți, mohorâți și fără chef?

A-l lăuda pe Domnul nu ține de sentimentele și/sau starea noastră ci de vrednicia lui Dumnezeu, care este Creator, Susținător și Stăpânitor, de a primi închinarea tuturor creaturilor din universul pe care l-a creat: și a îngerilor și a demonilor deopotrivă.

Este stupid când le lăsăm părtășia cu Dumnezeu pe mâinile, nesigure și mânjite de pervertire și păcat, mâinile celei mai fluctuante și sensibile părți ale ființei noastre: sentimentele. Este necinstit ca, ceva ca sentimentele, să ne dicteze când, cât, cum și de ce să ne închinăm lui Dumnezeu.

A-i aduce laudă lui Dumnezeu nu ține nici de lucrurile pe care Dumnezeu ni le dă. În special noi românii (cred) suntem afectați de o mentalitate, pe care eu o numesc: mentalitate de bazar. Multor oameni li se pare că religia e un fel de troc între Dumnezeu și om însă Dumnezeu nu este piața, casa de schimb și hamalul nimănui.

Îl glorificăm pe Dumnezeu pentru că am fost creați pentru asta și pentru că Dumnezeu o merită chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru noi. A pune condiții pentru închinarea către Dumnezeu înseamnă că alături de vrednicia lui Dumnezeu de a primi închinarea mai trebuie adăugat ceva – ceea ce duce la concluzia că Dumnezeu este vrednic dar nu destul de vrednic.