Când pas cu pas timpu te pierde,
Furat de vise calc pe vechiul drum,
În care-oraşul însuşi se-ncrede.
Întradevăr, deschişi am ochii,
Nu, sentimente oarbe nu păstrez,
Calc pe pictura toamnei si o mânii,
Sunt şters înnuntru-mi, visului cedez.
Ingrat e gândul omului modern,
Ingrat mi-e gându , ce n-a observat,
Cum peste noapte, totul, s-a schimbat,
Pe-al nost` tablou , alte culori se cern.
Picură sevă curcubeică,
Din nori de toamnă-mbujorati,
Imaginea-i e pur feerică,
Copacii sunt şi ei, rujaţi, pictaţi.
Sunt pline parcuri de covoare,
De frunze reci ţesute-n roşu,
Nu e nici cald , nu-i nici răcoare,
Pe gânduri şade-acum tot moşu'.
Învie-ncet, încet, oraşu',
Străjer etern al omului de rând,
Pe străzi parinţi apar acum pe rând,
Ducând spre şcoli, mândrii, urmaşu`.
Încetinisem de mult pasul,
Realizam pierdut cum ani la rând,
Pe-aceeaşi vreme-ncepe dansul,
La-aceeaşi oră-i toamnă pe pământ
