.

Timpul, zice Valerii Pisighin în ”Cronicile atemporalității, ori Hronicul vremurilor fără vreme” (rus. Валерий Писигин, Хроники безвременья: M.,1995) e o stare când lucrurile au o logică străjuită de anumite potențialități. Logică care favorizează unele lucruri să se întâmple. Și în același timp exclude probabilitatea altora. Lumea timpului e o lume ordonată. Așa era socialismul sovietic. Pentru că avea ordine. Pentru că crea condiții relativ clare de posibilitate pentru niște lucruri: egalitate, proprietate de stat, economie centralizată, asistență forțată din partea statului, teroare de stat. Și anula condițiile de posibilitate pentru alte lucruri: proprietate privată, administrație decentralizată, inițiativă privată, sărăcie cronică.

Situația în Rusia de după prăbușirea Uniunii Sovietice iese însă, argumentează Pisighin, în atemporalitate. Căci sunt posibile toate lucrurile, în orice combinație: sărăcia alături de lux, moartea de foame alături de vila luxoasă în care noii boiernași fac barbeque, Mercedesul alături de insul care are ciubote găurite.

Lucrurile și-au pierdut rușinea.