Am rugat-o pe sora mai mică și o prietenă a ei să culeagă, de la puținii moși ce au rămas prin sat, amintiri personale, impresii ori povestiri/zvonuri despre două mari lucruri ce au zguduit satul la un interval de vreo 3 ani: întâi, omorârea populației evreiești locale în Deal la Cruce (vreo 20 inși împușcați de jandarmi plus un altul măcelărit de un sătean), apoi deportările de pe vremea sovietică.
Cum mărturiile oficiale, documentate prin arhive și culegeri de documene îmi sunt ”prietene”, memoria orală, distorsionată așa cum apare ea după vreo 60 și ceva de ani de la evenimentele cu pricina, mi se părea un teren bun de sondat.
Mai am și frica, perfect justificată, că până ajung eu vara viitoare acasă așa încât să pot sta de vorbă personal cu moșii, mulți dintre ei s-ar putea să plătească tributul biologic popei.
Spune soră-mea: m-am dus la M., un nene de vreo 80 și mulți ani și-l rog să-mi povestească, adicătelea cum au fost împușcați evreii, cine a făcut-o, ce-și amintește că ar fi vorbit satul după aia, și câte-n lună și-n stele.
Moșu s-a gândit o vreme, după care a zis, cam răstit:
- Știu, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Am văzut, dar n-o să-ți zic nimic. Mă tem.
Haide, mă, la 80 de ani să-ți mai fie încă frică să zici ce ai văzut?
De râs? De plâns?