Auschwitz: reminiscenţele unei vizite de o zi (I)

De mult timp doream sa vizitez un lagăr de concentrare, fie-ca a fost unul bolsevic-sovietic, nazist-fascist sau de o alta coloratură. In zilele noastre se discuta enorm de mult despre politici de ghetoizare – se aplica în mod eficient şi azi orişiunde în lumea noastră: că este vorba despre o metropolă sau o simplă comunitate, ori că este vorba despre servicii publice sau retribuiri financiare. Dacă ghetouri le găsim oriunde, atunci lagăre de concentrare nu prea, mai ales cele cu o destinaţie specială – mass murder, numite şi „fabrici ale morţii”. Chiar dacă şi în zilele noastre modelul este aplicat în anumite situaţii, mai ales în statele sau comunităţile aflate într-o dispută perpetuă, totuşi nu se ajunge la cote şi principii aplicabile de regimul sovietic şi cel nazist.

De ce am fost atât de interesat de o asemenea vizită? La bază sunt trei motive: unul familial, altul informativ-academic, şi al treilea de tipul atitudinii cetăţeneşti. Acum le explic pe fiecare în parte. Primul motiv se referp la faptul că din copilarie mi s-a povestit istoria familiei mele, care a avut de suferit din plin in urma procesului de sovietizare. Maica-mea îmi spune şi astăzi istoria ei trăită in Siberia în perioada anilor 1949 - 1955. Cel de al doilea se refera la faptul că de multe ori citesc materiale sau scrieri, ori mă uit la emisiuni şi filme, care au ca tematică de baza fenomenul de ostracizare publică ale unor persoane marcante, care nu sunt în consens cu o anumită politică sau un anumit regim. Un al treilea motiv este să vezi cu proprii ochi ceea ce nu trebuie să faci, fie în calitate de simplu cetăţean, fie în calitate de manager sau funcţionar public, fie în calitate de formator al opiniei publice, fie în calitate de decident politic. Pentru a înţelege trebuie să treci prin acele locuri şi să vezi cu ochii proprii ce s-a făcut şi să te reculegi printre acele elemente de infrastructură, care au avut ca destinaţie specială exterminarea masificată de sentimente, speranţe, idei, opinii, viziuni - adică de fiinţe umane. Acest ultim motiv se referă la un gen de învăţare sau conştientizare prin vizualizare, chiar dacă este vorba de spaţii temporale şi regimuri diferite.

In mai 2000, într-o deplasare cu rol academic la Cluj, am vizionat filmul La vita e bella – o poveste copleşitoare de salvare a unei fiinţe inocente şi a unei relaţii familiale. Povestea unui joc între barăci şi coridoare de sârmă ghimpată pentru a supravieţui - de a câştiga. Povestea m-a marcat esenţial. De atunci am vizionat filmul cu o captivitate (în sensul prizonierului faţă de subiectul interesat) intensă în fiecare an. Dar, pe lână acesta am mai urmărit şi alte filme, filme documentare, emisiuni de specialitate etc., care au prezentat părţi de adevăr constituind un puzzle imens – în care fiecare are propriul adevăr şi un tablou personalizat despre ce s-a întâmplat şi ce se mai poate întâmpla.

O motivaţie care s-a construit zi de zi, timp de şapte ani. Aşa că în mai 2007, imediat ce am primit vestea ca luna iulie 2007 din propria-mi viaţă va fi dedicată Poloniei, am schiţat în agenda mea un obiectiv strategic - de a vizita cea mai mare „fabrică a morţii”, aşa cum este considerat complexul de detenţie Auschwitz (în poloneză Oswiecim). Până la urmă dorinţa a fost îndeplinită – bifată undeva în agenda memoriei ca fapt îndeplinit. Dar asta presupune şi asumarea unor anumite consecinţe, care nu te lasă aşa de uşor – ulterior trebuie să plăteşti un preţ – chiar dacă iniţial vizita este pro bono, adică gratuit.

va urma