Un poem pornește de undeva de obicei un rând
”somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună”
(în care un ins ce-nghite noaptea lacom bucată cu bucată
ca pe-o prăjitură încearcă să ne convingă subtil pe noi cititorii,
că scrie din deasupra lumii)
ori altul ”eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
(un bun exemplu – omul garantează, întocmai ca un agent de asigurări
că va reuși să înghesuie lumea intactă cu tot cu el în
câteva versuri)
alteori începutul se naște dintr-un sfârșit
”viața asta-i bun pierdut”
(cineva tocmai vrea să-și ia zilele iar nouă spectatorilor cu bilete gratuite
la acest spectacol de moarte infinită ni se oferă
întreaga cină necrofilică pe care-o vom consuma ori de câte ori
întâlnim versurile cu pricina)…
rândul acela de început așează poetul într-un fel de spațiu imaginar:
poate fi observator extern,
ori poate actor principal într-o piesă scrisă de un sine pentru alt sine
ori poate locuitor al propriului suflet dar
întotdeauna există un spațiu al poeziei
din care poetul vorbește
(unii chiar se și stabilesc acolo)
caut un neloc pentru o poezie a-spațială.