Eu cred în puterea dragostei, care pentru mine nu înseamnă să fii cuminte şi să te supui. Un copil care a crescut cu dragoste şi respect nu este motivat pentru războaie.
Mulţi profesori nici nu-şi pot imagina educaţia fără un sistem de pedepse. Întrucât ei înşişi au crescut cu violenţă, preferă pedepsele deoarece au învăţat foarte devreme să creadă în “rezonanţa” acestora. Ei nu au avut voie nici să-şi dezvolte sensibilitatea faţă de suferinţa copilului în propria lor copilărie, nici să o înveţe în timpul studiului. De aceea nu sunt conştienţi că pedepsele au cel mult pentru scurt timp un efect “pozitiv”, însă efectul de durată este că accentuează comportamentul agresiv al copiilor şi adolescenţilor.
Când adulţii se comportă cu cruzime, asta este din cauză că ei înşişi au trăit violenţa pe propria piele de la persoane pe care le luau ca exemplu.
Oamenii care în copilărie au fost întotdeauna nevoiţi să “se supună dorinţelor şi ordinelor adulţilor” şi cărora aceste principii le-au “intrat în sânge” se supun astăzi fără ezitare celor mai confuze ideologii ale unor secte religioase, ale organizaţiilor neonaziste sau ale comunităţilor fundamentaliste şi distrug – la ordin, ca întotdeauna – vieţile oamenilor şi demnitatea umană, fără cea mai mică urmă de autoreflecţie. Ei nu ştiu că imită distrugerea de odinioară a propriei lor demnitaţi. Nu ştiu, deoarece nu au avut voie să trăiască în mod conştient propria umilinţă timpurie, fiind dresaţi exclusiv să se supună. Oamenii care au supravieţuit copilăriei şi tinereţii cu pumnii strânşi în buzunare vor face uz de aceşti pumni aproape automat atunci când li se dă voie.
Prin frică un copil nu poate învăţa nimic altceva decât să se teamă.
Copiii nu sunt nişte obiecte pe care trebuie doar să-i educi, ci oameni care comunică ceva cu ochii, cu plânsul lor, cu comportamentul lor. Orice acţiune aparent negativă tinde să atragă atenţia la ceva ce nu poate fi exprimat de către copil în cuvinte, totuşi prin care el a ales să-şi exprime supărarea, furia, nedreptatea.
Când simt că nu-şi mai pot face răspunzători copiii pentru rănile pe care le-au suferit taţii şi mamele acestor copii de pe urma părinţilor lor, ajung într-o situaţie foarte dificilă, fiindcă pot ieşi la iveală emoţii din propria lor copilărie, care fuseseră refulate demult. Şi e foarte greu să te confrunţi cu acest flux de sentimente.
Niciodată nu e uşor să recunoşti greşeli. Eu cred că dobândim această capacitate, ca şi multe altele, în copilărie, iar ulterior o putem dezvolta. Atunci când nu am fost certaţi pentru greşeli, când ni s-a explicat cu afecţiune ce anume nu a fost în ordine sau ce a fost periculos în comportamentul nostru, putem simţi un regret spontan şi putem integra experienţa că un om nu poate fi fără greşeli. Dacă am fost însă pedepsiţi de părinţi şi pentru cea mai mică greşeală, atunci ni s-a transmis ideea că recunoaşterea propriului eşec este riscantă, deoarece prin asta pierdem dragostea părinţilor. Această experienţă poate lăsa în urmă sentimente de vinovăţie permanente şi temeri.
Chiar când copilul simte că nu este luat în serios cu adevărat de părinţii lui şi că este folosit pe post de ţap ispăşitor, raţiunea lui NU ESTE ÎNCĂ ÎN STARE SĂ REALIZEZE ACEST LUCRU. Chiar când corpul copilului înregistrează lipsa unei afecţiuni autentice, COPILUL NU POATE IDENTIFICA ACESTE LUCRURI. El se refugiază în mila faţă de părinţi, iar sentimentul iubirii îl ajută să-şi păstreze totuşi demnitatea. Totuşi, întrucât copilul a fost nevoit odinioară să nu vadă cruzimea lipsei de răspundere şi a indiferenţei din partea părinţilor, el se află mai târziu în pericolul de a prelua orbeşte această atitudine şi de a rămâne încremenit în ideologia fatalistă care declară răul ca fiind ceva înnăscut.
Nu avem nevoie de copii supuşi, care mai târziu vor ucide la ordinul teroriştilor şi al ideologilor cretini. Copiii respectaţi de mici vor merge prin viaţă cu urechile atente şi ochii deschişi şi vor putea protesta prin cuvinte şi acţiuni constructive împotriva nedreptăţii, a prostiei şi ignoranţei.
Avem nevoie de autoritate doar atunci când ne temem de adevărul istoriei noastre şi ne agăţăm de autoritate când ne simţim prea slabi pentru a ne rămâne credincioşi nouă înşine şi adevăratelor noastre sentimente. Totuşi, tocmai sinceritatea faţă de copiii noştri ne face puternici. Nu avem nevoie de autoritate pentru a spune adevărul. Avem nevoie de autoritate numai pentru a răspândi minciuni şi cuvinte făţarnice.
Nu e nevoie să fii pe placul cuiva, e important să-ţi fii credincios ţie însuţi. Şi să-ţi accepţi situaţia, oricare ar fi ea. Şi dintr-o dată vor apărea oameni care să te înţeleagă. Nici nu trebuie să lupţi pentru asta. Sunt acolo. Poate că au fost dintotdeauna acolo, însă tu nu erai încă liber/ă pentru a-i vedea. Mereu există cineva care te poate înţelege.
Extrase din cartea Deşteptarea Evei, de Alice Miller
