Un vânt puternic izbi geamul deschis de perete. Sticla nu se sparse. Totuşi vântul continua să-l izbească cu putere variind de la încet la mai puternic. Lui i se păru, în sfârşit că e înştiinţarea venirii maestrului său. Îl aştepta de atâta timp.
Dar,… nu, era doar vântul.
- Aştept şi cu siguranţă nu va veni, zise el. Pentru că viaţa e prea spontană, viaţa e un veşnic mister, e o veşnică surpriză.
- Când mă aştept cel mai puţin atunci îl voi găsi pe maestru. Sau poate că maestrul chiar se află lângă mine. Pur şi simplu nu-l observ încă.
- Am uitat. Am uitat de atâta aşteptare că pomii dau în floare – dar eu continui să mă agăţ de aceeaşi idee veche, fără vreo însemnătate. Am uitat să conştientizez că omul prea mult gândeşte, niciodată nu simte, şi fără simţire, înflorirea interioară e cu neputinţă.
- Încă nu-l văd pe maestru…
- Vai, dar câte lucruri pot să fac, dacă nu mă mai concentrez în aşteptarea maestrului.
- Pot să mă bucur de soarele care-mi mângâie cu razele sale faţa.
- Pot să privesc tot cerul şi să mă cufund în el, simţindu-mă atât de bine.
- Pot să-mi urmăresc paşii repezi sau înceţi în toiul dimineţii răcoroase.
- Pot să ascult mii de sunete şi cuvinte care îmi trezesc zâmbetele.
- Cred că nu-l voi întâlni niciodată pe maestru. Căci el mereu mi-a fost alături.
- El…, el e soarele! El…, el e cerul! El…, el e dimineaţa în care mă simt atât de fericit că sunt aici.
