Acum că-s clare cărțile referendumului constituțional din 5 septembrie, că-i la vedere (și gândire) interogația căreia cetățenii cu drept de vot îi vor zice Da sau Nu, și că CEC a înregistrat deja primii concurenți (deci dezlegare la campania electorală), pot așterne pe câțiva cm pătrați de pixeli un fel de opinie. De fapt justificarea unei opțiuni. Votez Nu. Boicotarea evenimentului, pe care-au pus-o la cale niște tovarăși mai roșietici nu-i o atitudine brează – nu de alta, inșii ar fi putut rezolva ”criza constituțională” încă în decembrie anul trecut, dar n-au făcut-o – însă prezența mea la urnă va fi legată de un Nu.
Ceva motive pe scurt:
- găsesc că revenirea la modelul alegerii directe a președintelui de către popor e doar…o revenire, adică reactivarea unui model mai vechi, naufragiat destul pe la sfârșitul anilor 90; că-i o haină veche și ponosită, cu găuri și rupturi la toate colțurile, dar care-i vândută drept proaspăt cusută; că-i o căruță stricată pe care indivizi cu spirit inventiv au vopsit-o în altă culoare și-o dau la pulime ca Ferrari; că-i o greblă în care, slavă Domnilor (lista lor poate fi văzută aici), am mai călcat de cel puțin alte 3 ori; în fine, că-i un model semi-parlamentar/semi-prezidențial similar a cărui unică virtute e un război permanent între președintele țării și parlament/prim-ministru, corelat cu o inegalitate de responsabilitate și forță executivă între actori: președintele-i cel care vorbește, fără a-i păsa de consecințe, iar guvernul e cel pedepsit pentru eșecurile tuturor…
Deci deloc o noutate, cum încearcă să mă convingă un președinte de onoare al unui partid fost suporter al republicii parlamentare, acum, care acum, că tot s-a pricopsit cu candidat prezidențiabil, vrea să-și dăruie sieși și partidului ce-l (ne)conduce un ditamai președinte; și alții ca el.
Fără introducerea unui articol special în Constituție care ar stipula că președintele țării nu are dreptul să ocupe funcții de partid și că, din momentul accederii sale în funcție, persoana dată își suspendă calitatea de membru de partid, toată afacerea cu președintele ales de popor va semăna mult cu…o altă treabă urât mirositoare (zisă în popor și căcat), practicată vreo 8 ani la rând: ședințe de partid organizate sub egida statului, președinte ce are în grijă doar o parte de electorat (pe restul scuipându-i avan, de la înălțimile programului partidului), agitație electorală permanentă în favoarea partidului prezidențial, posibilități extra-legale de control asupra guvernului și deputaților (mai ales prin disciplina de partid), contopirea aparatului de stat cu cel de partid etc… Abia am scăpat de un circar și nu mai vreau altul, mai luminat poate și cu pretenții ”democratice” (adițional ochelari, înălțime de 2 m sau păr proaspăt așezat pe chelie liberal-democrată)…
- găsesc un alt non-sens în Constituție localizat în modul de aranajare al instituțiilor statului: insul care dă medalii, numește ambasadori și taie panglici (zis și președinte de țară) se află într-o asimetrie brutală de pondere în raport cu sine însuși: deși funcția-i simbolică și eventual onorifică, imposibilitatea umplerii ei cu conținut uman (adică alegerile) poate paraliza și spre final, chiar răsturna, un întreg parlament perfect legitim, ales cu votul treaz al electoratului. Pe viitor, acestei asimetrii i se va mai adăuga o alta, de legitimitate: dacă trece referendumul, președintele, ca ins ales pentru calitățile personale, va deține un avantaj imens de legitimitate în fața Parlamentului ales pe liste de partid.
Soluția mea: alegerea președintelui de către Parlament cu simplă majoritate (50+1 deputați), demiterea în aceleași condiții – astfel încât insul care se crede dincolo de lege să poată fi rechemat rapid.
Dacă le adaug și trag linia, rezultă un Nu pe buletinul de vot, și un Da în minte pe care-l voi aplica unui alt referendum. Cândva. Altădată.
