Chef de nimic

Poate ca nu am chef de nimic.
Poate sunt prea confuza.
Poate ca totul pare prea dramatic.
Poate ca dramatizez eu prea mult.
Poate…
Privesc cerul, vreau sa-l trag in suflet si sa-l am acolo ,in noptile reci ale iernii, cind o sa-mi fie dor… si ma intreb: mai e cineva acolo si face la fel ca mine?
La fel ca mine se simte cea mai singura fiinta, simte cum pielea ii arde, iar sub ea sufletul macina de atitea si atitea intrebari, iar in final nici-un raspuns.
Simplu. Ma simt rau, azi ma simt rau… si stii, nu am motive, dar aceste ne-motive ma string de git si nu-mi dau aerul de care am nevoie sa respir.
Atitea imi sunt departe, prietena departe, “el” departe… marea departe, cerul atit de departe, visele mele departe, eu sunt departe de mine insumi.
Ascult linistea.
Eu sunt de vina. Da, eu atit de mult am dorit aceasta, sa ajung pina aici, stiu, am tipat in gura mare, ca asa vreau sa fie.
Si acum… mi-e dor de tot ce e vechi… iar tot ce e vechi doare…
doare fizic, psihic… simt cum fiecare gind ma arde, imi arde simturile si mi le amageste.
Pot sa jur ca iti simt bratele in jurul meu… ca buzele stateau lipite de fruntea mea… ca imi sopteai ca totul va fi bine…