Indicatorul mizeriei filosofice a epocii noastre e dominația totală și absolută a realismului capitalist (sintagma aparține lui Mark Fisher), adică setul de instituții formale și informale, think-tankuri și ONG-uri, gânditori singuratici sau asociați în grupuri, corporații, universități, scriitori și intelectuali publici care promovează și legitimează ideea că regimul capitalist este unicul viabil și că în afara lui nu pot fi concepute sisteme socio-politice alternative.
Chiar și Evul Mediu întunecat discuta permanent 2-3 ”lumi”: utopiile, weltanshauungu-urile religioase și mistice sau un fel de protoliberalism (mai ales în Anglia).
Mai târziu Luminile și Modernitatea se înecau într-o abundență de ideologii, scenarii și planuri de rearanjare a lumii: câteva zeci de socialisme, cel puțin 5 anarhisme, liberalisme și nihilisme cu nemiluita, misticisme îndeajuns...
Socialismele de azi sunt cel mult surori medicale în angrenajul capitalist, investite cu funcția de a calma durerile incurabililor și de a-i petrece destoinic pe lumea ailaltă... Anarhismele treptat au degenerat în McAnarhisme de consum...
Să fi interiorizat cumva frica gândirii utopice? Sau frica gândirii diferite? Ori pe ambele? Fie că e altceva la mijloc?
Cred că e ultima la mijloc. Și nu doar la mijloc, ci și deasupra, dedesubt, peste tot. O confuzie: orice gândire ”într-o parte”, care ia 10 m înaintea epocii sau suflă altfel e catalogată drept utopică, adică totalitară, adică periculoasă...
Conversiunea utopiei în dictatură și însoțirea lor conceptuală e cea mai mare victorie a non-gândirii.
Sigur doctrinele totalitare au un caracter utopic. Dacă acceptăm ca utopie orice promisiune a unui mâine radical diferit pe care-l începem azi. Dacă considerăm utopie fiecare plan nerod ieșit din mintea unui degenerat.
Thomas More e utopie. Sub asta semnează toți oamenii cu scaun la cap. Și Campanella scrie utopii. Și Bacon, Platon și mulți alții ca ei. Admitem că utopiile lor sunt în parte urâte, chit că au fost concepute ca fiind frumoase: aș fi îngrozit să trăiesc în lumi în care programul zilei e prestabilit în cele mai mici detalii și nu aș avea dreptul să îmbrac decât un tip de haine (More), să ascult doar un tip de lecții și să învăț doar poeme ”nepericuloase”, fiindu-mi interzis să gândesc într-un anume fel (Platon). Ca și cum eu, ca cetățean liber (scopul primar al utopiei e eliberarea) nu m-aș pricepe cum să-mi distribui timpul, eforturile și gândurile. Absența necondiționată a libertății individuale e o bună unitate de măsură ce scoate în evidență partea din umbră a patosului utopic.
Dar groaza mea ar fi și mai mare să trăiesc într-un sistem în care unii oameni sunt anihilați doar pentru apartenența lor la o etnie (nazismul) sau rasă (rasismum) ori clasă (stalinismul). Ar semna cineva sub afirmația că aceste regimuri au fost construite ca utopii? Mă îndoiesc... Platon își justifica restricțiile și controlul riguros asupra cetățenilor prin recursul la un bine general, More concepea o alternativă tolerantă societății sale engleze sfâșiată de războaiele religioase... Stalin și Hitler construiau sistemul lor social utilizând ca fundament ura, etnică sau de clasă, anihilarea fizică și morală a Celuilalt (îndrăznește cineva să găsească asemenea intenții și mijloace la vechii utopiști?).
Există însă și alte utopii. Din alea care nu descriu viitorul minut cu minut, nu prescriu haine și poezie ”curată”, sau programe de gândire obligatorie cetățenilor și nu stabilesc, în măsură definitivă și obligatorie, orarul zilnic al locuitorilor imaginați, de la alimentație la modul de socializare. Să le zicem, împreună cu Jacoby, utopii iconoclaste. Autorii de utopii iconoclaste hrănesc visele pentru o lume superioară, mai bună, dar evită să-i dea măsura precisă...
Mulți ani (vreo 30) după distopia ” Brave New World ”, Aldous Huxley scrie cealaltă parte a monedei, pe cea utopică. Iconoclastă. ”The Island”. Mult mai puțin cunoscută decât prima. Mă rog, așa era contextul socio-politic al epocii. Războiul rece a afectat și mințile cititorilor. Huxleu concepe ”The Island” ca pe o utopie. Dar nu-i construiește orar obligatoriu, nici nu împarte lumea în ai noștri și ai lor.
A se citi cartea. Pe la pagina 107 recomand o haltă. Afară. 2-3 zile. După aia permit trecerea pe pagina următoare, 108, care găzduiește o minunăție de frază-program-ideologie:
”Susila: We're not interested in turning out good party members; we're only interested in turning out good human beings.”
Îmi place atât de mult încât o și traduc: Nu suntem interesați să educăm membri de partid, ci ființe umane.