Mi-e bine şi mi-e dor…

Noaptea…
Intunericul imi inunda camera ca un ecou, aducint cu el latratul ciinilor de pe strada, luna si stelele, linistea sufletelor in stare de veghe si adierea toropitoare a noptii …
Sunt singura , sunt doar cu mirosul cafelei racite si piesa ta…
Mi-am lungit trupul pe patul cela doar al meu, imbratisind moliciunea starii. Si am pierdut ochii in intuneric…
Esti departe… departe de noptile noastre, de palavrageala noastra, de nebunia noastra, de zimbete, de dorintele noastre neregasite si pierdute in noaptea ce ne desparte, de diminetile tirzii… de atitea si atitea…
Respira! O sa fie bine!
Ciudat… dar nu pot sa respir. Dorul prezent şi intens e cel ce-l simt fara sa stiu de ce, fara sa am voie şi fara sa îl pot respinge. Mi-e dor sa te stiu acolo, iar eu aici si sa ne regasim in ginduri, emotii, zimbete, sentimente, dorinte si discutiile noastre “fierbinti” pina dimineata.
Te stiu acolo, si ma stiu in mintea ta.
Mi-ai acaparat gindurile , toate, toate…
Sunt confuza. Nu stiu ce sa cred, nu stiu ce vreau, nu stiu ce va urma.
Nu-mi pasa!
Acum chem somnul… chem somnul printre imaginile dintre pleoapele mele grele si simt cum adorm. Somnul a pus pecetea pe ochii mei. Aud respiratia, linistea din camera, singele prin vine si inima in timpane.
Sunt in vis. Acolo, pina vei veni tu peste miile de respiratii in delir…