Cuţitarii

Acest post este scris în cinstea fraţilor mei de suferinţă, ca amintire a durerilor din trecut şi ca o cercetare pentru cei care încă obişnuiesc să învârtă cuţitul în rană.

Acest post este scris şi pentru că în perioada aceasta a sărbătorilor suntem mai sensibili şi sper să fi prins un timp prielnic pentru câteva sfaturi.

Un mod în care aceste persoane iubite îmi arăutau preţuirea lor era prin faptul că mă vroiau în prezenţa lor.

Sentimentele care mi-au rămas adânc imprimate în suflet sunt cele care m-au rănit. Dacă cineva iubit vroia să mă rănească, trebuia să-mi arate că nu mă consideră vrednic să stau în prezenţa lor.

Poate că acest post este şi o refulare, aş plânge dar nu pot acum. Sentimentele sunt întotdeauna amplificate de amintiri, şi de cele mai multe ori sentimentele cele mai profund înrădăcinate în suflet sunt acelea care ţi-au provocat durere.

Prietenii mei cei mai apropiaţi, dar şi eu, suferă de o insensibilitate crasă. Şi eu sufăr. Cred că e ceva transmis genetic. Urăsc gena asta.

E o genă rece, miroase a mucegai şi îţi provoacă senzaţia produsă de momentul în care eşti singur în întuneric beznă şi auzi sunete pe care nu ţi-ai dori să le auzi în lumina aceea obscură.

Toată atitudinea aceasta se naşte din preţuirea pe care o punem unii pe alţii. Exagerez înadins. Aducerea aminte este amplificată enorm de mult când reîntâlneşti sentimente din trecut.

Gândeşte-te că s-ar întâmpla să mai iei încă odată acea bătaie cruntă care te-a făcut să-l urăşti pe părintele tău sau să mai fii jignit odată în faţa întregii clase de o profesoară fără să fi avut posibilitatea să te scuzi sau să răspunzi. E crunt.

Aceasta a fost introducerea.

Cum spuneam mai sus, când eram micuţ, cineva îmi putea arăta preţuirea acceptându-mă în cercul lui de prieteni şi integrându-mă acolo.

Ce credeţi? Ştiţi deja! Am o grămadă de amintiri din copilărie, din adolescenţă când oamenii dragi mie m-au respins inconştient sau pe diferite motive slab întemeiate din activităţile care mi-ar fi provocat şi mie bucurie, nu pentru că ele însele crează plăcere ci pentru că erau oameni speciali acolo.

În adolescenţă am fost tipul tânărului răzvrătit, rebel, obraznic, impertinent, lipsit de maniere şi de gusturi, lipsit de experienţă şi de fineţe.

Este extrem de greu să ai lângă tine un astfel de om care se manifestă. Este greu să accepţi un astfel de copil şi să ai răbdare cu el şi să trăieşti cu speranţa că-l vei influenţa şi că se va schimba.

Mă doare că văd că, parcă, sunt blestemat să repet aceleaşi greşeli. Te simţi îngrozitor să vezi că eşti sortit să calci pe aceleaşi cărări greşite pe care le-ai criticat, care ţi-au creat durere şi pe care le-ai urât.

Cu trecerea anilor, Dumnezeu a lucrat în viaţa mea şi probabil că acesta este motivul pentru care am fost primit în mijlocul celor pe care îi iubesc. E ruşinos.

Dacă Dumnezeu ne-ar fi primit în prezenţa Lui doar atunci când am fi ajuns la un anumit stadiu de neprihănire.

Eu numesc modul acesta de acceptare în schimbul altui lucru cu un cuvânt puţin dur poate şi anume: prostituţie. Adică, dacă îmi dai – te recompensez. Dacă îmi dai, îţi dau şi eu. Tu îmi dai ce vreau, eu îţi dau ce vrei.

De ce scriu acest articol? Recent mi s-a întâmplat să mă scarpine cineva la cicatrice.

Vechi lovituri dar acum vindecate. Ştiţi însă că cicatricele se pot irita dacă le scarpini, aşa cum se irită orice parte a corpului care e scărpinată intensiv. O cicatrice însă se înroşeşte şi e irită mai repede pentru că nu ar fi trebuit să existe în mod natural.

Nu am fost insultat, jignit, lovit, ofensat, rănit sau ultragiat (definiţia de la a fi lezat) ci am fost scărpinat în cicatrice şi asta m-a făcut să-mi amintesc şi să mi se deruleze înaintea ochilor minţii câteva zeci de secvenţe dureroase din trecut.

Uneori aproape că consider un blestem să ţii minte (anumite lucruri).

E rău, dăunător şi nefolositor să te simţi în floarea vârstei fără valoare, doar pentru că cineva din neatenţie sau intenţionat pentru a te proteja de anumite lucruri, te-a uitat. E rău şi e vina celui cu cicatricea dar s-a întâmplat.

Poate că e inevitabil să nu stârneşti amintiri şi uneori vin ele nestârnite dar e rău să simţi durerea cuielor înfipte în picioare de acum 10 ani.

Mi-a fugit muza aşa că rămân la acestea care au fost scrise.

Dragilor mei fraţi.