Ateismul meu II
Și uite așa am devenit eu ateu. Nu a fost nicio tragedie familială, nicio dezamăgire, nicio carte a lui Dawkins și niciun preot catolic care să mă fi futut. Chiar așa, aproape din senin, am înțeles că religia e ridicolă. Abia apoi aveam să aflu că e înrobitoare, coruptă, periculoasă și altele, dar atunci ea era doar ridicolă. Povești pentru copii. Eram parcă Zoroastru al lui Nietzsche: m-am trezit din somn și am declarat că dumnezeu e mort. Cel puțin pentru mine.
Și nici măcar nu știam acest cuvânt, “ateu”. Nici măcar nu știam dacă există alții ca mine, sau sunt singurul pe lume. Și dacă există, cum îi voi cunoaște? Poate trec pe zi de zece ori pe lângă alții ca mine și nici măcar nu știu. Iar să le spun tuturor în față mă temeam. Ce vor face alții, când vor afla? Mă vor alunga părinții de acasă? Mă vor bate colegii de la școală? O să mă ducă la biserică să mă descânte? Cred că mă simțeam ca un ateu din vremea Evului Mediu. Exageram, desigur, cu temerile mele, dar nu a fost nimeni lângă mine ca să mă liniștească, pentru că nu-i puteam încredința nimănui secretul meu.
I’ve comed out of the closet în clasa a cincea. Era la o lecție de Educație Civică. Trebuia să desenăm o schemă în care să reprezentăm cât de mult pentru noi contează familia, educația, banii, mai nu știu ce acolo și, desigur, religia. Pe schema mea religia lipsea complet. M-a întrebat profesoara de ce și eu i-am răspuns. Ea m-a întrebat cum e să nu crezi în nimic, și eu i-am răspuns “Klassna!”
Țin minte atunci privirile colegilor. Erau, mai degrabă, speriate…
Iar termenul “ateu” l-am aflat nu atunci, ci mai pe urmă, nici măcar nu țin minte cum și de la cine
Știm fiecare din noi ce e aia depresie de adolescent. Am trecut toți prin ea. Cine sunt eu? Pentru ce trăiesc? Ce vreau să obțin? Care e locul meu? etc etc etc
Și iată atunci mi-a stat cu adevărat huiova.
Știți, mă amuză cum diferiți creștinopați încearcă să mă convertească online, pt că în perioada de adolescență eu chiar vroiam să cred în dumnezeu, dar nu puteam. Aveam crize de personalitate și identitate și moral și multe altele. Care e sensul vieții? Care e locul meu în viață? Ce trebuie să devin? Ce e bine și ce e rău? Cum să decid? Unde e hotarul? Am făcut bine că i-am tras lu’ ăla una în bot? Am făcut bine că futut-o pe curva orașului? etc etc etc Eu știam că religia îmi va da răspunsuri la toate întrebările, și doream să pot să cred din nou, dar știam că nu-mi va reuși. Cât nu m-aș strădui, nu voi putea crede din nou în șerpi vorbitori și geneza omenirii prin cosangvinizare pizdeț. Cât de mult mult nu aș vrea, nu voi putea să uit că răspunsurile pe care le oferă religia sunt, de fapt, răspunsuri false. Nu se putea. Am văzut că regele e gol și nu mai puteam da înapoi. Mă simțeam ca tipul ăla din Matrix care regreta că nu a luat pastila albastră și visa să fie reconectat la Sistem.
M-am apucat să caut sensul vieții. I-am citit pe stoici, cinici, alți filozofi, am citic Quaranul și cărți care îl “explică”, am citit Dhammapada, la urma urmei, dar peste tot era aceeași: huita. Am înțeles că спасение утопающих дело рук самих утопающих. Și mi-a reușit.
Vedeți acum că, deși sunt ateu, nu prea mă încadrez în clubul vostru. Nu-mi pasă de evoluție, legea a doua a termodinamicii, Big Bang și dovezile teologice ale ateismului, nu fac laba la Dawkins și Hitchens și nu încerc să-i iluminez pe creștini. Ian mai dă-i pulă! Pe parcursul acestor ani, am învățat că singurul sentiment pe care îl merită orice religioși e disprețul. Dacă eu, blea, în clasa A TREIA, fiind copil prost, am reușit să înțeleg că totul în ce cred ei e huita, atunci ei, fiind oameni maturi, sunt într-atât de ignoranți și proști, încât să argumentezi cu ei înseamnă să nu te respecți pe tine însuți. Să bag în pulă toleranța religioasă! Nimeni nu trebuie să tolereze prostia și superstițiile preistorice. Râdeți și bate-ți-vă joc de religioși ori de câte ori puteți. “The snake TALKED to Eve??!ROFLLMFAO!!!!”, “72 virgins? Holy fuck this shit is fukken hilarious!!!111one”
Sursa
2010-01-02 23:20:12