A iubi ploaia
Simţea cum ploaia i se îmbibă în piele. Se grăbea. Mereu se grăbea.
Întâi, s-a grăbit să iasă din cameră. Apoi, se grăbea pe scări, se ruga să nu întâlnească pe nimeni, nicio cunoştinţă, nicio privire, nicio voce.
De cum ieşise pe uşă, trase aer de parcă respirase otravă pân’ acum. Simţea cum se înăduşă, simţea o tuse ridicându-se din stomac, simţea cum se întoarce pe dos.
Era aer ud… ud şi moale, uşor de respirat… Inhala, înghiţea aerul cu bucăţi ce nu-i încăpeau pe gât, inhala şi se grăbea. Mergea grăbită pe străzi, pe străzile care era un păcat să le mergi singură şi de la gândul acesta mergea şi mai repede, grăbea şi mai mult pasul, se cufunda şi mai mult în geacă, înăduşindu-şi, sugrumându-şi gândurile.
Se grăbea. Se grăbea tot înainte, fără vreo destinaţie, fără a şti încotro îşi fugea picioarele, ştia doar că trebuia să fugă, să alerge, să plece, să se afunde în ploaia ce începuse a ţârâi uşor…
Atunci observă cum picăturile i se aşezau atent-atent pe faţă, simţea genele îngrelându-se, încărcându-se cu greutatea serii, de parcă noaptea i-ar fi căzând pe ochi… Îşi încetini pasul, pleoapele clipindu-i tot mai des simţeau cum absorb oboseala din aer şi o transmit întregului corp, cum întunericul se materializează în moleşeală, cum vârfurile degetelor amorţesc, pipăind aerul ud, încercând să atingă lumina ce luneca strâmb pe strada pavată în raze de caldarâm…

Sursa
2009-12-27 17:30:10