Post-apocalyptic Christmas
Şi iarăşi ne aflăm la răscruce de drumuri? Cine suntem şi ce căutăm pe acest pământ? Căror circumstanţe le datorăm existenţă şi câte mai are de îndurat zodia neamului nostru până să ajungă a înţelege miracolul vieţii. De câte războaie şi bombe atomice mai avem nevoie până ne vom opri să ne întrebăm unde mergem şi care ne este viitorul?
Vântul era mai blând în acea zi de decembrie, suportabil chiar. Deşertul se întindea cât vedeai cu ochii, oglindind pe faţa lui un soare roşiatic, agăţat pe un cer de un albastru închis. Nisipul plutea valuri-valuri, despicând dimineaţa în două. Maestrul atotputernic – vântul - forma gravuri neînchipuite plutind după bunul său plac. Ceva însă îi întrerupe modelul perfect, un element mic şi neînsemnat care nu vrea să se supună planului său măreţ. Într-o vale, pitit între două tufe de ciulini licăreşte un copăcel de vişin – o pată de culoare pe un fon străin şi sinistru. Şi atât de frumos şi semeţ se înalţă puietul încât nu-ţi poţi desprinde ochii de la el. Dar, vai, prin aceste locuri demult nu mai există ochi să-l admire şi nici guri care să guste din fructele-i coapte şi mustoase. „Ce cauţi tu acolo” îl întrebă vântul „şi cum de îndrăzneşti să-mi strici priveliştea?”.
Vişinul tremură uşor în rafalele stârnite de Vânt. De unde a apărut, nu ştia nici el. Conform unor zvonuri, demult, foarte demult, prin aceste locuri locuiau oameni. Nu departe, în vale, îşi mâna apele un râu, iar pe malurile lui erau livezi întregi de vişini, cireşi şi mere. Oamenii le curăţeau şi le îngrijeau, iar copacii în schimb le ofereau roadă bogată. Râul a dispărut demult, acoperit de dunele stârnite de armele oamenilor. Au dispărut şi livezile, şi oamenii. Creaţia s-a răzbunat împotriva creatorului, lăsând în urmă priveşti lipsite de viaţă. Nimeni nu ştia cum au supravieţuit cele câteva seminţe şi cum au reuşit să-şi găsească calea spre lumină. Era fără îndoială vorba de o minune, una care poate avea loc doar o dată pe an. Vişinul îşi înălţa falnic coroana spre soare, admirând în mirajul din depărtare o livadă străbătută de apele unui râu. Aproape, atât de aproape încât ar fi putut să o atingă cu ramurile sale pline de roadă, se profila prispa unei case. Minunea din amurg licărea în împrejurime ca un spirit ce se înălţa spre ceruri, ca o şoaptă în faţa soarelui răsare. Cu mult timp în urmă, în această zi oamenii ar fi sărbătorit Crăciunul...
Sursa
2009-12-24 12:17:47