Doll house

Daca ar fi campionatul memoriei de 2 bani, a mea ar cistiga irevocabil. Uit tot, de la fleacuri pina la lucruri cu adevarat utile (noroc ca s-au inventat agende, reminders, post-its). Iata de ce ma bucur enorm cind am vre-un flash back si-mi amintesc cite ceva din copilaria mea scurta. Imi da senzatia unui lucru pretios pierdut si regasit…senzatie plina de caldura. Deci:

Cind eram mica-mica imi placea sa ma plimb mult-mult…E usor sa fii impresionat la asa virsta, mai ales cind nu ai cu cine comenta cele vazute… Umblam cu un zimbet abia abtinut  dupa lectii, dupa facultative sau alte chestii extrem de importante la 11 ani. Cel mai mult imi placea, asa mergind,   sa privesc (din mers!) prin geamurile caselor…Aveam o satisfactie teribila  sa patrund macar cu un ochi in cuibul unor omuleti straini. Fiecare detaliu era savurat : cum au aranjat sufrageria si ficusul, cum stau la masa si vorbesc, cum tipa mama la copil si copilul la alt copil mai mic….in fine, mini-telenovele. Mi se parea totul un fel de casa cu papusi…de fiecare data alte case, alte papusi,alt episod… era distractiv. Si era un secret, doar al meu. Era

Acum vad asta ca pe o mica manie…inofensiva…dar tot manie. Interesant cum ar comenta un psiholog fenomenul. Pina la urma, sunteti toti robii propriilor placeri.