1 decembrie. Drumul spre Europa

Întâi decembrie. Zi liberă în România. Ca toată lumea, am fost şi eu acasă. Deşi l-am parcurs de zeci de ori, azi traseul Chişinău – Iaşi a fost mai obositor ca niciodată.

Mă trezesc, spăl, îmbrac. Lucruri obişnuite. Tata mă duce cu maşina la gara auto. Cumpărăm bilet. E prima dată când îmi iau bilet spre Iaşi la cursa Chişinău – Slănic-Moldova. Urc în microbuz, îmi găsesc locul, mă aşez şi-mi caut de treabă. Încet, încet microbuzul se umple. Sigur, cuvântul umple e puţin spus. Au mers trei oameni în plus cel puţin, deşi înclin să zic că erau totuşi patru. Ca de obicei, loc în portbagaj nu mai e, şi suntem obligaţi să ne ţinem genţile pe sub scaune, pe sub picioare, în braţe, măcar şi în cap. Numai nu în portbagaj. Lume de tot felul. Elevi, studenţi, oameni care pleacă în vizită la rude, oameni care pleacă la tratament la Slănic, chiar şi oameni pentru care drumul spre România e unica sursă de venit, ducând la vânzare tot felul de chestii. Seturi de lenjerie pentru pat, sticle cu vin, şi mai nu ştiu ce. Pe scurt, tot ce e mai ieftin în Moldova şi se cere pe piaţa din România. Nici nu a pornit microbuzul, că tanti cu seturile de pat a şi început să împartă marfa tuturor, că doar o să bată la ochi dacă o sa apară la vamă cu zece seturi de lenjerie, dar dacă o să apară zece oameni cu câte un set de la acelaşi producător, suspiciunile vor dispărea .

Bun, înghesuiţi ca într-un borcan, cu întârziere, pornim totuşi. Microbuzul e dotat cu televizor şi DVD-player, deci nu ne vom plictisi. Începe Transporter 3, după aia Transporter 1, urmate de Transporter 2 (toţi au observat cronologia?). Sigur, filmele au dublare în limba rusă, ca să înţeleagă toţi. La urma urmei, mergem în Europa, şi acolo e democraţie. Şoferul, un domn plinuţ, amabil şi tacticos, nu se grăbeşte nicăieri. Conduce de parcă duce ouă, sau borcane . Nu îl deranjează nici faptul că ne întrece microbuzul care conform orarului a pornit după noi, şi care ne va genera automat o întârziere în plus de cel puţin 30 minute în vamă (cam atât durează în medie verificarea unui microbuz). Şi cam de ce s-ar grăbi? Poate nu toţi au văzut câmpiile pustii ale Moldovei în decembrie, sau poate nu toţi au văzut filmele Transporter. Mai mult, se oferă să staţioneze cinci minute în Călăraşi, dacă vrea cineva o cafea (v-am mai zis că e amabil, nu?). Toţi refuză. Dezamăgit, continuă să admire peisajul, apăsând din când în când acceleraţia.

După trei ore ore de drum (~110 km) ajungem în sfârşit în vamă. În faţă, rând mare. Oamenii ies afară să-şi mai dezmorţească oasele, dar şi vezica urinară. Se împiedică de geamantanele puse în uşă, le păşesc, le sar, le calcă. O doamnă, înţelegând că drumul spre aer e prea anevoios, roagă o persoană să-i treacă fetiţa de câţiva anişori de partea cealaltă a geamantanelor, după care le păşeşte şi ea. Peste câteva minute, toată lumea e la loc, însă mirosul de ţigară şi altul mult mai înţepător aminteşte despre popasul de mai devreme. Şoferul întoarce, merge pe altă bandă, şi se poziţionează în faţa tuturor. Se vede că vorbise deja cu funcţionarii vămii, că nu oricărui muritor îi sunt permise astfel de “salturi”. Uite ăsta şofer, îmi zic. Ce-a făcut, ce-a dres, a mers cum a mers, până la urmă a rezolvat.

Şi cum o zi începută prost continuă la fel de prost, suntem anunţaţi că în vamă nu-i lumină. Nu solară, deşi cam lipsea şi asta. Energie electrică nu-i. Calculatoarele nu lucrează, nu pot fi procesate datele, aşadar toţi stau pe loc. Aşteptăm. Ne uităm la film. După vreo douăzeci de minute, pornim spre vama românească. Aici lucrurile par să se mişte mai repede. Coborâm cu bagajele, trecem pe la tejgheaua poliţistului de frontieră, prezentăm actele, şi înapoi în microbuz. O fată îi strigă şoferului să pună filmul pe pauză . Ghinionul pare că ne-a părăsit, suntem toţi la locurile noastre. Teoretic, în treizeci de minute ajungem în Iaşi. Se termină şi ultimul film din trilogia Transporter. Parcă bătându-şi joc de noi, şoferul mai bagă un Transporter 3, în caz că cineva a dormit porţiunea aia de drum. Îl privesc, din nou. Pare mai interesant. Microbuzul însă nu porneşte. Se pare că o doamnă are probleme cu actele. Doamna trecuse înaintea mea controlul, şi am auzit că merge la tratament. O oră şi ceva am stat cuminţi în microbuz, aşteptând ca poliţiştii români de frontieră să hotărască dacă doamna are actele în regulă sau nu. Nervi – cât să duci cu carul. Femeia cu copilul a început să protesteze, să-i reproşeze şoferului faptul că aşteptăm de o veşnicie, fără rost însă. Nu era vina lui de data asta. Apare doamna cu problemele, plângând şi tremurând. Ruşinată de faptul că atâta lume a aşteptat-o. O sună soţul, răspunde şi zice “Gata, am trecut vama. E prima şi ultima dată când calc în România”. Închide şi încearcă să se calmeze. În sfârşit, ne mişcăm din loc. Şoferul mai bagă un film: Snow Dogs. Ajung în Iaşi şi mă uit la ceas. Cinci ore şi jumătate, trei filme cap coadă şi două jumătăţi de film. Atât a durat un drum care de obicei necesită aproximativ trei ore.

Cam aşa a fost pe scurt (foarte pe scurt) aventura mea de azi. Amuzantă? Şocantă? Obositoare? Tristă…