Oamenii cu adevărat fericiţi nu judecă niciodată.

În sâmbăta ceea târzie şi caldă de august stăteam ambele în curte şi tăceam. Eu spirijinită cu o falcă într-un pumn proptit în masa de lemn, ea cu mânile pe burtă. Într-un moment a izbucnit în plâns:

 -El e mire azi, da eu gravidă.

 -Ştie?

 -Mi-a spus că n-are cum să fie a lui.

 -Măgarul, am spus eu din solidaritate.

 Peste trei zile a venit la mine:

 -Trebuie să scap de copil, vino să mă ajuţi.

 -Cum?

 -Să sar de vreo două ori de pe acoperiş. 

 -Eşti nebună?

 -Nu de pe casă, de pe saraiul din spate, îi mai jiosuţ. Vino să mă păzeşti ca să nu mă vadă nimeni.

 Fără rezultat.

Peste o lună.

-Vino să mă ajuţi, mi-a spus iar cu glasul stins de disperare. Am să fac o baie fierbinte. Mă tem să nu-mi pierd cunoştinţa. Tu ai să mă supraveghezi, bun?

-Bun.

Încercam să rezolvăm probleme de adulţi. Ne jucam de-a viaţa. Aveam 15 ani.

Odată cu iarna a intrat în al treilea trimestru de sarcină. Taina unei vieţi noi rămânea împărţită la trei. Între timp s-a mutat cu familia într-un cămin de la Buiucani. O vizitam tot mai rar. Trebuia să fac vreo 40 min cu troleibuzul într-un capăt. Mă gândeam la ea mereu, pentru că ştiam că era singură cu burta ei. Mă-sa era mereu plecată cu bişniţa în România, ca să întreţină familia, pentru că tac-su, nu lucra, trăgea toată ziua băşini patriotice în Parcul Ştefan cel Mare, cu gazeta învârtită sul în mâini, după spate, balansând pe călcâi în ritmul dicursurilor improvizate ale camarazilor cu tricoloare în piept şi gând.

În definitiv, părinţii ei erau oameni simpatici, victime şi ei ale unor manipulări şi situaţii de conjunctură. Eu eram mereu binevenită în familia lor. Că veni vorba de părinţi, cu totul altfel stăteau lucrurile în familia mea. Mama îmi reproşa prietenia cu ea. “Cam demult n-am văzut-o să treacă pe la bibliotecă, nu citeşte deloc fata asta”. Eram atât de diferite, că unicul lucru pe care îl aveam în comun era drumul spre şcoală. El ne-a apropiat.

În ziua ceea de vacanţă de iarnă, ea stătea ghemuită pe divan, în hălăţel de flanică şi colţuni de lână. Eu admiram peisajul imaculat de afară dând la o parte tifonul alb de la fereastră. Apoi ochii mi-au alunecat spre calorifere:

-Ce-s cu peticile astea?

-Le înmoi o dată pe lună şi le pun acolo să creadă mama că am ciclu…

-De ce te temi să-i spui? dar în gând ştiam răspunsul şi-mi era atât de frică numai să-mi imaginez ce ar fi urmat după spovedanie. Ne temeam straşnic ambele de secretul nostru. Monologam în glas. Pe rând.

-Nu ştiu. Dar mai tare mă tem de mătuşa mea. Ştii … aceea care ţi-am mai spus ca s-a măritat virgină şi se mândreşte cu prostirea de la nuntă. Nu scapă ocazia să-mi dea lecţii de morală. Ultima dată a strigat la mama. Cred că trebuie să-i spun…

Iar a început a plânge. Eu nu ştiam cum s-o liniştesc. Nici până acum n-am descoperit vocaţia asta la mine. I-am atins atent burta cu mâna şi am tresărit zâmbind:

-Mă împunge!

-Îhi, se mişcă ca un titirez. Zi şi noapte. Din ce în ce mai tare.

Apoi n-am mai putut să dau de ea o perioadă. Bănuiam că trece prin momente penibile din momentul în care s-a hotărât sa se spovedească părinţilor. Ăştia, aşa cum era de aşteptat, au ascuns-o de ochii lumii, întrerupând toate contactele pentru un timp.

Unii cred că timpul şterge toate urmele…

Eu mai păstrez sentimentul greu că am fost complice la omucidere. Cu mâna cu care am mangait copilul prin paretele burţii, cu mâna cu care scriu acum acest post, l-am împins în braţele unor monştri botezaţi. Era fetiţă. Trebuia să aibă acum vârsta unei studente, bune de măritat. Nici mireasă, nici în mormânt. Scoasă cu de-a silă din burta mă-sii, ucisă cu medicamente şi aruncată în canalizare cu alte bucăţi de avorturi. 

Nu ştiam la vârstă ceea cum să nu fiu complice. Dar este oare asta o scuză?

Peste doi ani s-a măritat cu “măgarul”. A fost o nuntă frumoasă. Mătuşa cu reputaţia nepătată, virgină, chiuia vesel şi întindea hora cu flăcăii. 

Am mai văzut în viaţa mea mirese cu pete de sânge pe rochie. N-o spun cu judecată în voce. O spun cu scârbă mare în suflet pentru ele. Nişte nefericite în căutarea fericirii. Frumoase îs nunţile moldoveneşti. Vesele.

Ne place s-o facem pe cerberul la porţile moralei. Ne vine greu să acceptăm pe alţii cu greşelile şi slăbiciunile lor. Numai că ne împiedicăm de un paradox: anume cei care o fac,  se simt în nesiguranţă, au păcate ascunse. Judecând pe alţii, nu fac decît să se justifice. Pentru propriile păcate. E că şi cum ar spune: Eu păcătoasă? Ia uite cela ce-a făcut! Cum? N-ai ştiut? Aşază-te mai comod să-ţi povestesc!

Judecând pe alţii pregătim capcane pentru noi sau pentru copii noştri.

P.S. Mătuşa virgină, nu era aşa de virgină precum vroia să se creadă.

Timpul nu şterge toate urmele. Uneori e crud şi lasă martori.