Aseară am traversat nişte zone de turbulenţă atât de abisale încât am scapat de câteva ori creionul din mână, iar cartea pe care o citeam trebuia ţinută strans cu ambele mâini. Chiar dacă era să se întoarcă pe spate avionul, tot nu era să-mi rup ochii de la text.
Acum e acasă, dar gândul mi-e tot la ea. La “Pânza de păianjen”, de Cella Serghi.
Am găsit pe net nişte fragmente deja lecturate, iar ceva mai târziu vor reveni cu propriile notiţe.
“Un bărbat abil se ascundea sub această înfăţişare modestă, un bărbat care a ştiut să facă din prezenţa lui o otravă plăcută, pe care mi-o dădea şi mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult.”
“Te găsesc atât de schimbată încât îmi este teama să nu te înşel pe tine cu tine.”
“Ceea ce mă atragea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează.”
“Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.”
“Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?”
“Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.”
“Trăisem cu năzuinţe, cu nelinişti, cu ochii mari deschişi, într-o sforţare asemenea aceleia pe care o face orbul să vadă. Şi nimeni nu mă ajuta să-mi aleg cărarea, să văd adevărul. Adulmecam în acel fiecărui anotimp, al fiecărei clipe rostul vieţii mele, împlinirea mea adevărată, simplă, bună, fără s-o găsesc. Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.”