Cînd m-am urcat în avionul Chişinău-Frankfurt-Toronto mi-am zis in gînd “Adio Moldova, ţara mea mică şi săracă!” În Canada mi-am dat seama de contrastul dintre cele două ţări. Însă zi de zi mă încearcă un dor nebun de casă. Şi au trecut doar trei săptămâni de cînd am venit. Dar, cînd imi aduc aminte de toate condiţiile în care am trăit, mă strînge ceva în spate şi îmi fuge nostalgia. La Chişinău stăteam într-un apartament saracacios si minuscul de la periferie. Nu aveam apă caldă la robinet, uneori se lua lumina şi, iarna aveam caldură în calorifere abia atunci cand făceam ţurţuri la nas. Erau conectate la agent termic doar grădiniţele, şcolile şi spitalele. Oamenii care traiesc în blocurile ce depind de încălzirea centralizată stau şi acum tremurând sub plapumă.
Cînd veneam în Canada, pe aeroportul din Frankfurt o doamnă de vreo 45 de ani din Moldova intră în vorbă cu mine. “Mă întorc la muncă în Germania cu soţul. Aici viata e stabilă. Voi reveni acasă cand voi vedea o schimbare. Poate noua conducere va face ceva mai mult, dar pînă va face… vom munci aici!” Cîteva zile mai tîrziu aud acelaşi gînd.
"Crema tarii"
În zona unde trăiesc în Canada stau mulţi basarabeni şi români deopotrivă. Într-o zi, două persoane m-au asaltat cu întrebări despre realitatea din Republica Moldova, dacă pot să se întoarcă acasă în următorii ani sau trebuie să mai aştepte? Nu am ştiut ce să le răspund. Am bolborosit şi eu două cuvinte: “Este greu, foarte greu!” Spun asta pentru că de aproape 20 de ani în Moldova nu se schimbă mai nimic, decît guvernarile. “Crema ţării” s-a fixat pe Chişinău, unde de altfel se trăieşte mai bine. Aici se mai organizează proteste, concerte sau diferite acţiuni cu caracter social-politic. În capitală se dicută aprins despre unele probleme sociale: cîinii vagabonzi de pe străzi, mirosul urît de la staţia de epurare a apei, majorarea taxei pentru o călatorie în transportul public, salarii şi pensii mizere, etc.
Sarac si bogat
Străzile din Chişinău, prăfuite şi găurite ca nicăeri în lume sunt astăzi pline de Audi X5, Mercedesuri, sau BMW-uri. Mai rar vezi o maşină sovietică moştenită de la ruşi: Moscvici ori Jiguli. Troleibuzele de vîrsta bunicii mele încă mai circulă pe străzile Chişinăului şi ale Bălţului (capitala de nord a ţării). Primaria, îngenunchiată de sărăcie nu-şi mai permite să achiziţioneze altele noi. Mai bine le repară pe cele vechi şi cheltuie bani mai puţini, decît sa dea milioane de dolari pe altele de import. Ne-am convins că bugetul municipal este auster după ce primaria a decis sa lichideze toate facilităţile pe care le oferea pensionarilor, invalizilor şi veteranilor de război (aceştia călătoreau gratis în transportul public). De aceea, nu e de mirare cînd vezi oameni posomorîţi pe drumuri, cu nasul în asfalt, supăraţi nevoie mare pe ţara în care traiesc. Aici nu mai este loc de “how are you? sau have a nice day!” În centrul oraşului, unde este amplasată una dintre cele mai renumite pieţe comerciale o mulţime de oameni ponosiţi şi sărmani, încovoiati de pungi de plastic, îmbrăcaţi în hainele din prima tinerete, adunaţi gramadă în staţii şi, tot în aceeaşi zonă, tineri îmbrăcaţi la modă, parfumaţi, împodobiţi cu aur şi plini de viaţă stau la o cafea pe terase. De obicei aceştia sunt copiii de bani gata sau ai căror parinţi au plecat să muncească la negru în Grecia, Italia, Rusia sau alte ţări din fosta CSI.
"Gavari na celoveceskom iazake!"
La Chişinău limba rusă încă predomină în toate domeniile. Dacă nu ştii rusa este prea puţin probabil să îţi găseşti un job bun în capitală şi sa deţii o funcţie de conducere spre exemplu. Îm
i amintesc că la inceputul anilor ‘90 ruşii de la Chişinău s-au pus cu burta pe cărţile de română. Au simţit că vremurile se schimbă şi că vor trebui să urmeze zicala: “Cemodan, vogzal, Rosia” (bagajul, gara, Rusia) daca nu ştiu limba de stat. Părinţii îşi dădeau copiii la şcoli cu predare în limba română ori la grădiniţe unde educatoarele vorbeau perfect româna. Acest “fenomen” a durat din păcate puţin, cam 5-6 ani. Dupa venirea agrarienilor la conducere frâiele au cedat. Limba română (moldovenească în Constituţia de la Chişinău) nu mai prezintă mare importanţă. Dacă te adresezi în transport în română ţi se poate răspunde în rusă. Uneori interlocutorul tace mâlc ori îţi zice “ia ne ponimaiu”(nu inteleg!) În magazine, pieţe, instituţii private este cam la fel. Peste tot ţi se cere să vorbeşti “na celovecescom iazache!” (într-o limba omenească). Daca te întreabă în rusă menţii ritmul, dacă în româna tot aşa. Şi nimeni nu se revoltă. Oamenii au obosit de proteste, dezbateri publice pe aceasta problemă, au obosit să mai asculte promisiuni electorale, să mai voteze, să participe la schimarile care au loc in societate. Sate pustiite
Contrastul dintre capitală şi satele din Republica Moldova este ca între cer şi pamant. Satele basarabene au ramas fără tineret. Astăzi copiii şi bătrînii constitue în mare parte societatea rurală. În general, pe ţară, deşi statisticile oficiale refuză să recunoască, mai mult de un milion de oameni au plecat peste hotare să îşi cîstige bucata de pâine. Dintre aceştia, cam 600 de mii sunt persoane de la sate. Pe de altă parte mai sunt şi ţăranii, care refuză disperaţi să mai lucreze pămînturile. Nu mai au puteri, nu au tehnică sau bani, ori au obosit de atîtea promisiuni şi umilinţe din partea guvernărilor care s-au perindat de la 1992 încoace. Tot de atunci sărăcia s-a raspandit pe larg în mediul rural. Peste 70% din locuitorii satelor noastre trăiesc în sărăcie. Potrivit datelor Departamentului de Statistică din Chişinău, majoritatea sunt angajaţi în agricultură. Ţăranii au nişte salarii de îţi vine să le plîngi de milă, 25-30 dolari lunar! Şi asta, în condiţia în care Coşul Minim de Consum este de 100 de dolari. Nici în prezent unele asociaţii (fostele kolhozuri) nu dau lefurile la oameni cu lunile. În aceeaşi barcă se află medicii şi profesorii. Şi aceştia au salarii foarte mici.
Guvernul e cu ochiul pe problemele poporului
În anii 1999-2000, în întreg spaţiul post-comunist au început transformări economice pozitive. R.Moldova era aproximativ la acelaşi nivel cu vecinii noştri, Ucraina şi România. Si, dacă acum 8 ani pensiile basarabenilor erau comparabile cu pensiile din aceste ţări, astăzi ale noastre sunt de trei ori mai mici. Deci, într-un top al fericirii, Moldova ar fi pe ultimele locuri. Acest lucru îl recunoaşte şi proaspătul premier moldovean Vlad Filat într-un interviu: „Cele mai mari probleme sociale sunt creşterea preţurilor la produsele alimentare şi resursele energetice, lipsa locurilor de muncă, viitorul incert al copiilor. Majoritatea cetăţenilor sunt afectaţi de fenomenul emigrării în masă peste hotare. Peste o sută de mii de copii trăiesc fără părinţi. Avem cele mai mici pensii şi salarii din Europa...”.
Pînă una alta, Moldova aşteaptă ca situaţia să se schimbe în următorii patru ani. Oamenii aşteaptă nişte politici sociale moderne care să îi ajute să iasă din prăpastie. De aceea, cînd îmi amintesc de Moldova îmi vine un dor de normalitate. Cînd mă întorc acasă aş vrea ca societatea moldovenească să fie în rînd cu lumea. Nu mai vreau să avem două limbi materne, două mitropolii, două uniuni ale scriitorilor, două uniuni ale jurnaliştilor, două Crăciunuri sau sărbători dedublate.
kkuuu
