Pe la vârsta de 5 ani aveam o parteneră de joacă cu acelaşi prenume ca mine, aceeaşi vârstă, aceeaşi culoare la uşă pe coridorul lung ca un tunel a unui cămin familial. De la început ne distram de minune împreună … până când una din noi s-a plictisit. Eu eram. Când veni să mă caute în ziua următoare eu stăteam deja ascunsă sub o masă acoperită cu o faţă de masă vişinie, groasă, cu poalele lungi până la podea. Acolo am descoperit întunericul şi mă simţeam în securitate. Mama nu ştia unde-s şi i-a spus să mă caute pe afară. Aceea a făcut vreo două runde, s-a întors înapoi, s-a aşezat în faţa uşii şi a început a boci în octava de sus.
Între timp eu am ieşit din ascunziş, mama m-a zărit, şi pricepându-mi strategia a început să mă certe. Cineva a dat drumul la muzică pe coridor. Aerul vibra sub Starinnye chasy a lui madame Pugaciova, ex-partenera mea de joacă urla în gura mare pe coridor, mama striga la mine, iar eu lipită de un perete, rezistam lumii din faţa mea. Nu! Mă! Duc!
Am auzit că-s egoistă, că-c rea, că nu-i frumos ce fac, că trebuie să-mi fie ruşine de mine. Victima, însă, a câştigat o bomboană, un zâmbet şi o încurajare. Bănuiesc că aşa gen de încurajări au primit multe femei în copilăria lor, astfel încât scena ceea continui s-o urmăresc cu regularitate în jurul meu. La vârstă adultă, în relaţii de cuplu.
Bineînţeles că nu era vina fetei că s-a ataşat de mine. Părinţii au învăţat-o să dea, să ofere şi să … ceară înapoi tot ce a dat. Eu am simţit la un moment că mi se dă prea mult şi m-am plictisit. Am reacţionat în consecinţă, cu spontaneitatea şi sinceritatea vârstei. M-am ales în schimb cu un puternic sentiment de culpabilitate.
Oamenii îi admiră necondiţionat pe cei care iubesc, care suferă din dragoste pentru cineva. Parcă nu poţi condamna pe cineva care iubeşte, nu-i aşa? În schimb sunt judecăţi cei care sunt extrem de sinceri când resping o dragoste, care consideră că nu e corect să dai speranţe cuiva dacă nu simţi nimic. Pe gura lumii n-o interesează ce simte cel pe capul căruia se prăbuşeşte din senin o dragoste eternă. “Nesimţitul!” strigă ea.
Primii s-au ales cu mii de cântece de dragoste, cu best-seller-uri şi biblioteci de cărţi, “nesimţiţii” - cu tăcerea şi resemnarea. Uneori, dacă au noroc, cu o privire complice: “Cât de mult te înţeleg!”