Acest post nu va fi o justificare pentru psihologi, din contra, o frescă a realităţii cu menirea de a-i pune pe gânduri. Mă rog, poate. Cei care sunt conştienţi de alegerea meseriei şi sunt pasionaţi de ea, nu se vor lăsa abătuţi din drum nici de papa Scaraoţchi. Aşa că voi scrie aici ce-mi trece prin cap, iar cei care mă citesc şi sunt psihologi pot să mă trateze ca pe o pacientă virtuală.
Într-o lume care-şi schimbă faţa şi năravul cu viteza internetului, e greu să fii psiholog, oriunde nu te-ai afla. În Moldova e greu înzecit. Greu e să-ţi păstrezi echilibrul într-o lume căpiată, să pari rezistent şi imun la toate ciudăţeniile indivizilor. Celor locali li se mai alătură şi cei cu mintea deformată de la munci grele de peste hotare, cu pitici mutanţi în scăfârlie, parale în buzunar şi pretenţii cât casa presei. Cred că mulţi psihologi se lasă descurajaţi anume la această etapă când realizează că nicio carte n-a putut să-i înveţe cum să nu se lase perturbaţi, cum să suporte regulat aerele de castă superioară a unor indivizi, experţi în toate materiile, ultracompetenti şi vârfuri absolute. Dacă oricare alt ins are dreptul cel puţin la o înjurătură, psihologii – nu, ăştia au doar o soluţie: Zâmbeşte, Pedro, zâmbeşte! (c) şi antrenament asiduu.
Eu văd totuşi o parte pozitivă în chestia asta. În R.M. este destul teren pentru exersare. Real sau virtual, alege unde-ţi place şi instalează-te comod. Dacă după câţiva ani ieşi din testarea asta teafăr la minte, apoi să fii sigur că lucrul cu deţinuţii în cele mai prestigioase temniţe din lume o să-ţi pară floare la ureche.
Din fericire în Moldova există şi oameni adecvaţi, inteligenţi. Numai pentru că a le căpăta încrederea – instrumentul de bază a unui psiholog- trebuie să fii, dacă nu mai deştept ca ei, apoi măcar în stare să le mângâi cu măiestrie excepţională orgoliul. Într-un mod firesc, sincer şi, mai ales, prudent. Nu intri cu plugul în sufletul omului. Mergi cu fineţe, cu acul şi penseta. Cu o discreţie împinsă până la clandestinitate. Moldovenii călătoresc mult în ultimii ani. Au văzut multe, inclusiv psihologi, au citit reviste, cărţi, urmăresc emisiuni asistate de psihologi. Cu ăştia improvizaţiile nu mai merg. Fiasco garantat! O spun cu toată duioşia.
Psihologia şi paradoxul nu pot exista una fără alta. Orice psiholog vă poate confirma că o terapie se sprijină pe nişte paradoxuri, uneori greu de înţeles şi acceptat de pacient. Adevărul acesta derutant îi opreşte pe mulţi din calea spre cabinetul unui psiholog. Mulţi îşi pun întrebarea legitimă: de ce să plătesc un psiholog când pot să cobor în beci şi să mă relaxez lângă butoi împreună cu nănaşul şi chişca din cui? Nu tot ajung la concluzia că viaţa e o femeie de moravuri uşoare? Mulţi îşi închipuie că psihologii sunt obligaţi să ofere soluţii pregătite din timp. Ca la târg: eu plătesc, tu-mi cantăreşti două sute de grame de brânză. Dacă îmi place, trec şi data viitoare. Să plăteşti pentru ceva abstract pare o prostie. Nici să te lauzi la vecini cu marfa, nici…
În condiţiile acestea e greu să convingi pe cineva că are nevoie de psiholog. Prima întrebare pe care ar trebui să şi-o pună orice psiholog e: oare sunt credibil, destul de convingător în ochii pacientului? Nu ca un orator la tribună, dar ca cineva care inspiră încredere prin felul sau de a fi. Chiar dacă pacientului nu-i plac lucrurile pe care un psiholog i le explică într-un moment sau altul de terapie, chiar dacă se simte agasat şi contrariat, e foarte important ca firul de încredere între psiholog şi pacient să rămână intact. Încrederea pacientului e instrumentul psihologului. Şi iată că aici am ocazia să vă descriu primul paradox interesant. Deşi oamenii caută psihologi cu diplome şi recomandări (e normal, nu?) ei sunt totuşi mai predispuşi să-şi ofere cartela de încredere unei persoane care recunoaşte în timpul discuţiei/terapiei că a comis şi ea greşeli în viaţă, că anume ele au ajutat-o să înţeleagă că există soluţii mai bune. Oamenii au mai puţină încredere în persoanele care se prezintă perfecte, care n-au greşit în viaţa lor niciodată.
Ce trebuie să ştie persoanele care se decid să consulte un psiholog? Psihologul nu-ţi oferă soluţii problemelelor tale. Acesta are menirea să te asculte atent, să-ţi analizeze discursul şi apoi să-ţi ofere instrumentele pe care tu le vei folosi în anumite situaţii pentru a evita probleme noi (din gama ta personală). Sau, dacă vreţi, psihologul adaugă la paleta pacientului nişte culori noi, care i-ar permite să vadă problemele mai nuanţat.
Scopul unui psiholog e să-l facă pe pacient să gândească independent, să decidă singur, să facă singur alegerea într-o situaţie sau alta. Misiunea lui principală e să încurajeze pacientul, să-l facă să se simtă bine în propria-i piele. Sentimentul din urmă costă o avere. Şi mulţi sunt gata să plătească pentru el. Dar evident că nu oricui.