A început pe la 8 ani.
"Pernuţele degetelor să fie cît mai moi, imaginează-ţi că ai un măr în mînă. Lucrează cu încheietura. Ridică degetele." Şi ce înţelegeam eu ?! Eu vroiam joacă, nu puncte negre şi puncte albe. Trebuia să deprind toţi # şi toţi bemolii. Major: imaginează-ţi că eşti la nuntă; minor - acum eşti la înmormîntare. Auzi ciocănelul din cap. ( Vă spun sincer că nu auzeam ciocănelul şi dacă cineva avea să-mi spună că-l aude... ştiţi este un spital pentru oameni car aud sunete şi văd lucruri ieşite din comun). Menţine poziţia corectă şi stai relaxată. A? Poziţia ca poziţia, dar dă să vă pun vouă o foaie plina cu sute de semne în faţă... foarte relaxant.
Asta a fost doar începutul...
staccato - atingerea unei tigăi cu ulei incins
glissando- alunecare patinelor pe gheaţă
marcato - acopunctura unui medic violent
legato -un lanţ care duce spre infinit
vivo- eşti pus în priză
largo- după o noapte nedormită
andante - pas cu pas
grave- te-a calcat maşina
presto - 100 m la viteză
sostenuto- eşţi ţinut în braţe şi protejat
tranquillo- ai băut un calmant
agitato- cineva fuge după tine cu un topor în mînă
O lume bogată în sunete, care în fiecare simestru se termina cu cîteva perechi de ochi ce te măsurau de sus pînă jos şi doreau să-ţi aprecieze talentul şi munca depusă pe parcurs. Părea la moment o tortură şi cînd ieşeai din încăpere simţeai cum îţi cresc aripi.
Azi rar mai ating acele clape, dar degetele mai ţin minte ultima piesă.E plăcut să simţi atingerea muzicii dintr-o partitură îngălbenită care aşteaptă să fie deschisă din cînd în cînd. Şi dacă după 7 ani de la finisarea lecţiilor de pian - a mai rămas ceva, înseamnă că nu a fost timp pierdut. A fost doar o copilărie deosebită.
Una albă, una neagră, ....sau 2 albe :).
