“Le premier amour
C’est n’importe quoi!
On s’aime pour toujours
Et ça marche pas!
C’est n’importe quoi!…”
(Ascultam aseară la mcm cântecelul asta înainte de a-mi aduna gândurile pentru post)
Post-dedicaţie pentru Ghi De. Descântec de răceală 
* * *
Cu anii începi să înţelegi că prima dată când iubeşti, iubeşti mai mult dragostea decât persoana. Unii nu ajung să constate adevărul acesta nici mai târziu. Mai cu seamă dacă s-au ales doar cu una bucată de iubire în toată viaţa. Un singur roman, un singur capitol.
Cel care a decretat că dragostea n-are vârstă, fie că a gustat din ea foarte timpuriu, ca mine, de la 10 ani (ia-ţi găletuţa şi fugi la joacă!) fie înainte de a redacta varianta finală a testamentului (la pupături fără proteze).
Băiatul cela mă ura grozav. Încă nu apucase să mă vadă, dar era gata să mă împingă într-o cuşcă cu gorile. Statutul meu de vecină nou-nouţă a condiţionat într-un fel despărţirea lui de cel mai bun prieten şi companion de năzbâtii. Cela se mutase în casă nouă, iar familia mea îi ocupase apartamentul mic, mucegăit, cu urme de mingi de volei pe păreţi.
Ne-a acostat într-o zi de septembrie, în timp ce mă întorceam de la şcoală cu o colegă, hlizându-ne cu sughiţuri ca două paparude fără de griji. Ne-a zâmbit cu de-a sila adresându-ne o frază banală care la vârsta noastră era sinonimă cu exprimarea simpatiei. Băgasem de seamă că era chipeş, iar ulterior era să constat că deşi avea un aer de bad boy se bucura de un rating nebun în curte. Sau poate că anume datorită acestui profil contradictoriu “moacă fină cu tupeu spontan” a reuşit să înregistreze un palmares de invidiat. De la înălţimea vârstei mele (de prichindel pretinzând un rol în lumea adulţilor) o consideram tocmai potrivită pentru un prinţ. Odată personajul găsit, povestea începu să se depene de la sine. Citeam cărţi destule pentru a opera cu o fantezie cât se poate de antrenată. Povestea mergea în crescendo ca un croşetat de dantelă fină, ca clabucii albi de lapte aburind într-o cratiţă. Între timp, făceam tot posibilul ca să mă pomenesc în aria lui de activitate. Îl visam. Aiuream frumos şi convingător. Nu vă spun cum. Păstrez detaliile pentru un psihanalist bun. Ditamai ocazie să ajung şi eu pe mâinile unui profesionist. Abia aştept să mă tolănesc pe divanul unui psihanalist de factură occidentală ca să-i povestesc detaliat şi răspicat epizoade din copilăria mea sovietică. Mă interesează nespus reacţia provocată de şocul mentalităţilor. Dar am lunecat din context şi nu despre asta vroiam să vorbesc.
Fantasmele mele au durat doi ani. După care prinţul meu charmant s-a mutat, cu tot cu palmares, semnând sfârşitul povestei mele de dragoste imaginară tristă. Atât de tristă încât îmi venea să iau lumea în cap.
Au trecut ani. Mulţi.
Se făcea într-o duminică agitată. Cu neamuri în toată casa, într-un ritual de sfinţire a localului. Mă mutasem în casă nouă. Când am auzit trilul strident la uşă, tocmai treceam prin faţa ei cu un colac în mână.
-Trebuie să fie preotul! strigă mama din bucătărie.
-Deschid eu!
M-a salutat o voce dintr-un basm uitat cu suferinţă. În faţa mea apăruse prinţul de altă dată. Cu o privire blândă şi faţa luminoasă. În costum elegant, la cravată, zâmbind cu siguranţa unui om care debarcase în cel mai potrivit moment. Şi … cu Biblia subţioară. Escortat de o soră fidelă. Maria. Ambii Martori a lui Iehova.
Îl ascultam ca în ceată, aiurită de ridicolul situaţiei (oi-io-ioi my bad boy).
-Iulian … eu aştept preotul.
-Cine a fost? întrebă mama văzând că închid ferm uşa.
“Cine, cine…” M-am aşezat pe scaunul de lângă uşă băgându-mi toţi dinţii în colacul din mână. “Fantoma dragostei mele”.