De la început nu prea mă deranjau criticile lui, oricând şi oriunde, despre totul şi nimic. Mă rog, fiecare cu ciudăţeniile lui, îmi ziceam. Dacă se simte mai bine după terapia cu descărcări negative, fie. Dar nu se simţea deloc. Iar eu, cam după un trimestru, obosisem să fiu pe post de paratrăsnet.

Deşi criticile lui D.C. nu erau lipsite de logică, anturajul său de prieteni, iritat de fluxul neîncetat de critici, îi spunea verde în ochi că delirează. Că nu face decât să bată câmpii la modul cel mai vios. Că ceea ce aşteaptă el de la viaţă e utopie curată cu pretenţii de paradis. Că-şi pierde timpul în zadar, că mai bine s-ar resemna şi şi-ar căuta frumos de viaţa lui. “Zi merci că eşti bine, omule, uite că este lume de mii de ori mai chinuită ca tine, iar tu mai îndrăzneşti s-o faci pe deşteptul revoltat”. “Am să plec!” concluziona D. C. cu o voce care trăda scârba unui om neînţeles de apropiaţi. “Pleacă, măi!” auzea imediat din spate. Din vocile care îl respingeau făceam parte şi eu.

Soarta a tras cărţile cu o mână batjocoritoare. D.C. nu a plecat din ţară. În schimb am plecat eu.

După ani de adaptare şi zbucium de fixare a ancorei în realităţi străine, am început să mă gândesc tot mai des la criticile lui D.C. Mai întâi le alungam ca pe o nălucă. Ele însă reveneau cu o sânguinţă chinuitoare. Mă pomeneam în situaţii, anturaj, ambianţă în care eram nevoită să recunosc că D.C. avea dreptate! Că tot ceea ce-mi cânta el la ureche în tonalităţi pidosnice avea dreptul la existenţă şi exista de mult, dar departe de casă, şi culmea! exact aşa cum vedea el lucrurile în mintea sa neplimbată prin lume. 

Există o perioadă în viaţa fiecărui om, mai ales prin anii studenţiei, când îşi împarte visurile cele mai năstruşnice cu prietenii sau colocatarii, la o cană de ceai fierbinte, în colţuni de lână lipiţi de calorifer. Visurile acestea, aparent naive, cu iz de poveste, se dizolvă fără urmă în valurile de griji ale vieţii. Uneori ne este ruşine să recunoaştem că au fost ale noastre. “Câtă naivitate, Doamne!”, constatăm noi pe furiş şi le ştergem iute cu bureta din minte. Ce eroare!

Mie nu mi-a fost dat să uit visurile străine, deşi uneori aş fi vrut, pentru că continuă să-mi stârnească simţul culpabilităţii. Am ajuns să văd cu proprii mei ochi visurile colegilor mei. Departe de ei. Şi nu prea m-am bucurat. Pentru că trebuia să reacţionez de fiecare dată ca cineva care recepţionează un colet mare, minunat ambalat, cu efect de surpriză, dar… cu destinaţie greşită.

- Domnule poştaş, eroare de adresă. Nu eu sunt destinatarul. Nu e visul meu. E a lui…

Revenind cu gândul la D.C., bănuiesc că criticile lui nu s-au epuizat. Deocamdată nu ştie că există cel puţin o persoană pe lumea asta care îi dă dreptate. De la depărtare. Iar el continuă să fie sfâşiat între impulsul de a critica, cu o logică aparte, neînţeleasă de ceilalţi şi reprimări pe care i le administează în continuare cei apropiaţi. Cred că aşa arată un om nefericit. Agitat, ca un leu în cuşcă, cu un sentiment acut de neputinţă. Care riscă să nu afle niciodată că toată viaţa a avut dreptate.