În juneţea mea am avut norocul să întâlnesc oameni foarte exigenţi. Faţă de sine, dar şi faţă de alţii. Forţa şi profesionalismul lor te şoca. Plesneam de admiraţie în faţa lor şi-mi promiteam de nenumărate ori: “Aşa voi fi şi eu!” Aveam de la cine învăţa. Aveam repere şi punct de destinaţie. Unii mă inspirau nebuneşte. După ei umblam cu blocknotes-ul din urmă. În aulă sau în studiou, sâmbătă sau duminica de Paşti. Anulam prezenţa mea promisă la vreo nuntă sau botez, dacă se ivea o ocazie neaşteptată de a urmări un interviu sau de a participa la întâlnire.
Dacă vedeai masa mea de student, ziceai că se pune la cale o crimă premeditată. Decupări de interviuri din ziare, sortate în dosare, agende, carnete cu biografii, dicţionare, cărţi… A fost o perioadă în care mi-am anulat şi viaţa personală. Potenţialii cavaleri mă interesau tot atât cât ploile din Cambodge, fapt ce stârnea un efect invers.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremurile “anchetelor” şi speranţelor mele. O perioadă consumată frumos, ordonat, productiv. Unică din viaţă unui student.
Când citesc noutăţile din ţară şi privesc unele reportaje mă întreb: “Oare cine mai inspiră azi tinerii de la noi? Profesionişti din care domeniu? După cine umblă studenţii cu însemnări din urmă? Se mai decupează azi articole din ziare?…”