Mergeam azi spre casă, legănată de gândurile mele de sfârşit de săptămâna, mai gospodăreşti, mai domoale, târâindu-mi tălpile pe o alee de frunze de tei tăvălite în ultimile raze reci de toamnă și … hopa! mă împiedic cu privirea de un scaun. O frumuseţe de scaun la o margine de drum. Ca un tron. Parcă mă aştepta pe mine ştiind că mă prăpădesc după aşa stil. M-am uitat primprejur să văd dacă era vorba de o mişcare de mobilă. Deloc. “Aşă” 
, analizez repejor în minte, “azi e vineri, înseamnă că va nimeri drept în maşina de gunoi”. L-am pipăit, l-am cercetat cu privirea, m-am hotărât. Vă mai amintiţi de comoara de la colţul casei?
Drept să vă spun m-o pișcat la inimă gândul că n-am să-l mai revăd. Şi atunci pentru prima dată l-am înţeles pe socrul mic ce simte când trece pe lângă nişte lucruri care-i plac la nebunie dar, primo, parcă nu-i frumos să le ridici aşa din drum şi să le iei, deşi proprietarul s-a dezis de ele, secundo, iar, nu te simţi că un cerşetor? Bun. Eu am scuipat şi pe primo şi pe secundo, l-am sunat pe socrul mic, i-am spus povestea cu tot cu concluzie “mor dacă nu mă laşi să-l aduc” l-am luat subţioară (mamă, ce greu e !) şi l-am târâit acasă. Vreo 300 de metri. În ascensor, gâfâind de-a binelea, m-am aşezat gospodăreşte pe el şi am apăsat pe buton. Hurduiala și atmosfera nestandard mi-a amintit de un local din Bucureşti. Am zâmbit melancolic.
-Îţi place? 
-Ei… ca făcătură pare interesant. 
După ce mi-o trecut oleacă euforia, după un “of, vai, ah, wooow, ce-mi aduce aminte de copilărie, zău! mă încălzeşte la inimă” şi lululu şi lalala, am ajuns la o întrebare pamantească. Exact ca trezită după o beţie bună: “S-amu ce să fac cu el? Nu se încadrează deloc în peisajul casei. Hmmm.”
-În garaj, sugerează socrul mic. Hai …gătește-l.
Înainte de deportare l-am fotografiat. Voi ați fi trecut pe alături ?
Ce spetează! Ce lucru migălos trebuie să fie! 
