Sau cum te învăţa viaţa limba italiană. Gratuit.

Mergeam în seara asta la grădiniţă să-mi iau buburuza de fată acasă şi mă gândeam: “I-o dat azi la bot lui Mateo sau nu?” Aici deschid o paranteză cu explicaţiuni. Mateo, cavaler mândru, ce are strămoşi gladiatori, ciuf galben şi 4 ani, o pus ochiul pe cucoana mea. De câteva zile încoace, tot ung cu soluție de iod gesturile lui cavalereşti pe genunchii fetei mele. Ba o împinge în bacul cu nisip, ba de pe tobogan, ba de poartă. Mă rog, copil, îmi ziceam îmi primele zile, să-l lăsăm în … Papa de la Roma. Până aseară. Aseară zăresc că fata mea plânge. Ce s-o întâmplat? Mateo, mi-o spus că nu-s frumoasă! 

-Aoleooo! îi strig lui socru mic, de data asta a dat-o-n bară! Pentru așa cuvinte trebuie de dat la bot! Mi-am exclamat indignată sentinţă. 

-Stai oleacă! zice socrul pacifist de firea lui. Nu-i pedagogic. Lasă că eu ştiu o metodă mai bună şi eficientă. În fiecare zi am să-i spun că-i cea mai frumoasă. Oleacă mai multă atenţie face minuni cu o femeie. Lasă-mă pe mine.

-Tu fă ce vrei cu fic-ta, clocoteam eu de indignare, dar eu mă apuc de capul puiului cela de italian!

Socrul mic a început terapia sa de dimineaţă “fata mea, frumoasa mea”. Eu, respectiv, speram în seara asta să ajung deje la rezultate aș am ales calea cea mai scurtă.

Am intrat repezită în curtea grădiniţei. Aici deschid a doua paranteză. Grădiniţa e ca un acvariu de peşti exotici. Aţi văzut colegii de şcoală a lui Nemo (din “Cautandu-l pe Nemo”) ? Apoi iaca aşa arată copii pe acolo. Coloraţi la piele: albi, negri, galbeni, rozoviori sau tărcăţei (depinde de încrucişarea interraciala) şi coloraţi la limbă: strigăte şi chiote în italiană, franceză, neerlandeză, greacă, romană, rusă, poloneză… Mai în scurt, o tunat şi i-o adunat pe toţi ca pe arca lui Noe!

Văd că fata mea se joacă cu prietena să Chanel într-o căsuţă.

-Unde ţi-i cavalerul, cuconiţă? Îi îngrijeşte mă-sa cucuiele sau încă nu?

-Ei, mamă, plecat deja. M-a lăsat azi în pace şi eu nu i-am mai făcut nimic.

-Of (trebuie de mai lucrat oleaca, m-am gândit) hai acasă!

-Stai, mamă, să-ţi arăt cum alunec pe tobogan. Şi fuge. Eu din urmă. Toboganul e un fel de construcţie care seamănă cu o scară de pompieri fixată într-un imobil, o bară verticală pe care acestea alunecă când sună alarma – economie de timp. Deci urcă fata mea pe tobogan. Înainte de lansare în jos, i-o ia pe dinainte un pui de italiancă isteaţă, Carlota.

-Guarda! Guarda! strigă fata din moalele feselor, încercând disperat să capteze atenţia mă-sii care pălăvrăgea cu un părinte. Guarda! Guarda!

Se agăţase că o maimuţică de bară cu o mână și… alunecă în jos cu viteză de granit în aer liber, de la o înălţime de aproape 2 metri. Eu am reuşit să captez fragmentat cu privirea o aterizare de falcă de nisip, apoi gât şi burtă. Pe 2 secunde am înmărmurit, apoi fata a început a ţipa de durere şi m-a dezmorţit. “Valeleu! mi-am zis speriată, şi-o dezbătut copila toate măruntaiele!” O iau în braţe, o întreb unde o doare, o duc până la primul scaun, o așez, îi scutur gura de nisip, o mângâi pe frunte, o caut pe mă-sa cu privirea. Vine. 

-Carlota, strânge-te şi hai acasă! îi spune dur mă-să.

-Ăăăă, îi zic, poate n-aţi observat dar fata a căzut şi s-a lovit rău.

-Nu-i nimic. O ia de mână urlând şi pleacă.

Mă întorc la fic-mea (de care, straniu de tot, uitasem că stătea cocoţată pe locul de unde s-a produs căderea) 

-Priveşte! Priveşte! îmi strigă de departe.

 Ah, iată ce înseamnă “Guarda!”   

Inutil să mai precizez ca dacă aud acum în preajmă vreun “Guarda!” o să mă îndepărtez de subiect cu viteza gândului.

Şi totuşi, ma chinuie acum o intrebare. Din ce naiba îs fabricaţi italienii? Din cauciuc? Pestre 5 minute de la accident Carlota zburda că un miel turbat pe luncă.