Am citit la Nata pe blog o povestire (în două părţi) despre cum şi-a asistat vecina la naştere. O relatare vie şi emoţionantă ce a stârnit comentarii mai ales din partea femeilor. Mi-am zis: “opaaa! uite că măcar la subiectul acesta putem vorbi pe solidaritate feminină”. Apoi am stat şi m-am gândit un pic, mi-am scotocit failurile stocate în minte de la naşterea fiicei mele şi n-am putut să trec peste momente care traduceau limpede că există şi un soi de solidaritate masculină în acest proces. E drept că într-un alt mediu, alte împrejurări, altă formă de exprimare, dar exista. Sau are loc să existe.
Eu nu fac parte din categoria femeilor care strigă sus şi tare: “Locul bărbatului la naştere e între cracii soţiei! Între craci, am spus! ” Chiar şi la mintea mea gravidă şi ghidată de hormoni rămâneam pe poziţie fermă: “Mă duci până la maternitate, auzi, mă dai în primire şi arrivederci. Până la primul sughiţ a lui fic-ta.” Socru mic nu spunea nimic: nici da, nici ba. “Vedem pe loc”.
Şi iată că ziua cu majuscula Z a început cu vorbe din astea “ei hai, bun, mai stai oleacă să-mi ţii de urât. Ia uite ce perdele roz au pe aici, ia-te ce minge, poate să mă sui pe dânsa, da poate … ” până când mi-au venit durerile cele mari. Când am început să oftez de se cutremurau toate perdelele de pe etaj şi toate mingile pe coridor, socrul mic îmi zice : “Ş-apoi cum vrei să te las singură în halul ăsta?” Întrebarea a fost pusă într-un moment strategic pe care bănuiesc că socrul mic l-a calculat din timp. Atunci pur şi simplu nu aveam forţe că să mă împotrivesc. A rămas. Vă spun sincer că nu invidiez bărbaţii care rămân alături de femei în timpul naşterii. E o încărcătură psihologică şi emoţională extrem de grea, delirantă. Nu fiecare naştere durează 4-5 ore şi te-ai dus. E o tortură în mediu de 12-13 ore. Femeia e pregătită de natură (+9 luni), bărbaţii mai puţin. Chiar mult mai puţin.
După ce am trecut prin calvarul clasic al unei naşteri, alături de moaşa care îmi vorbea în engleză şi mă enerva cu asta + asistenta ei, venise momentul să apară medicul pe care nu-l văzusem. Hotărâsem să nasc cu medicul de gardă (statutul meu de studentă încă nu-mi permitea să mă alint). Medicul vine doar dacă e nevoie de o intervenţie mai specială. În cazul meu era aşteptat să vină ca să coase tăietura chirurgicală în cadrul unei epiziotomii. Deci, intră medicul repejor, “bună ziua, cum a decurs naşterea”, întrebări la moaşă… Realizez că faţa palidă şi obosită a socrului mic se înviorează dintr-o dată. Citesc în ochii lui o privire de genul “d’apoi ăsta e pământeanul meu”. Observ că reacţia vizuală a medicului e cam pe aceeaşi undă de recepţie, dar statutul de om serios îl împiedică să-şi exprime direct emoţiile, mă rog. Am ajuns la o scenă de absurd, ca în filme. Medicul, literalmente între crăcii mei şi socrul mic alături ne face prezentările. Eu ca o lady dau elegant din cap a încantare de cunoştinţă. Îmi lipseau doar escarpenii cu tocuri şi gentuţa cu sclipici.
La un moment dat, printre discuţiile aprinse despre ultimul meci de fotbal, socrul mic îi sugerează discret pământeanului cu acul în mână, să fie mai delicat, dacă se poate, în lucrul său manual, ei, aţi înteles… La care celălalt face înţelegător din cap: “Stai fără grijă, amigos, ai să fii mulţumit de calitatea lucrului”.
Peste vreo două-trei săptămâni, mă prezint la o consultaţie ginecologică pentru verificarea cicatricii şi alte chestii. Medicul ginecolog iar e bărbat. Şi iată că ajung să-i aud vocea surprinsă, admirativă între crăcii mei: “Frumos lucru, foaaaarte frumos!” “Ăsta îi ţicnit sau maniac” mi-am zis eu. “Parcă părea adecvat la prima vedere”. “Madame, mai ţineţi minte numele medicului care v-a asistat la naştere?” Zic “da”. “Aha, bravo colegului! Am să-l felicit neapărat pentru lucrul admirabil!”
Acasă i-am spus lui socrul mic că medicului ginecolog i s-a tăiat răsuflarea de la frumuseţea mea genitală şi că probabil n-ar fi rău să iasă la o bere cu pământeanul său.