Eram singură în salon, lungită în pat cu faţa întoarsă spre perete, după o perfuzie matinală. Nu dormeam şi nici nu aveam măcar gânduri. Ascultam forfota matinală de spital prin uşa întredeschisă. O căldare cu mâner gălăgios ce-şi muta în zigzag poziţia pe coridor, pocniturile ritmice ale teului de plinte, hodorogeala cărucioarelor cu medicamente, paşii repeziţi ale surorilor medicale…
- Tu ai murit?! am auzit o voce lângă patul meu.
Alioşka, un băieţel blond de vreo 3-4 anişori, care-şi vedea mama o dată pe săptămână, mă privea ca pe un cadavru înfăşurat în prostiri cu ştampilă de cerneală.
- Încă nu. Vrei biscuiţi?
În zilele următoare m-a întrebat încă de vreo cinci ori dacă n-am murit. Până când n-a terminat cutia de biscuţi.
Alioşka trebuie să fie azi flăcău de armată. Sper că sănătos tun.
Zilele ploioase de toamnă şi-au ocupat locul legal în calendar, iar eu simt cum îmi vine mai comod să stau lungită, fără gânduri, în stare de hibernare. Şi cred că sunt gata să coc biscuiţi o dată pe săptămână ca să-i împart celor care mă vor trezi regulat întrebându-mă dacă n-am murit.