1999…

Acum 10 ani.

Credeam că drapelul cu 12 stele trebuia să devină şi destinul nostru.

Ne-am pornit la drum cu icoane, dar fără busolă. Şi nici acum n-o avem. Pentru că destinul nostru este SĂ CERŞIM.

 * * *

După un an de studii pe plaiuri exotice, ca orice student rupt de fusta mamei şi buzunarul tatei, trebuia să lucrez pe timp de vară ca să-mi asigur un buget pentru noul an academic. Nu găseşti loc confortabil în birou pentru doar câteva luni de vară, aşa că am acceptat fără rezerve şi după mult timp de căutare un post de femme de chambre  în reţeaua de hotele Accor. “Uite cum le aranjează soarta”, mă gândeam eu obosită sălbatic în prima săptămână de adaptare la munca neaşteptat de fizică, “am ajuns şi eu după un an cu vizite de studiu şi sejur prin hotele din capitalele Europei, să servesc clienţi”. 

Ulterior era să constat, nu fără satisfacţie, că cele trei luni de lucru mi-au adus mai mult capital experienţă de comunicare cu oamenii, decât mi-ar fi dat-o o muncă de birou în vreo 5 ani. Poate chiar mai mult. 

Hotelul Mercure, înălţat într-un imobil elegant, de caracter, pe un mal pietros şi fierbinte al Coastei de Azur găzduia generos turişti de pe meridianele apropiate. Loc de mare referinţă turistică, ademenea oameni avuţi, dar mult mai puţin capricioşi decât mă aşteptam, respectuoşi şi, mai ales, pofticioşi de confidenţe pentru urechi străine, motiv din care eram sistematic invitată la plimbări serale pe litoral. Mai ales de femei vorbitoare de rusă. Din generaţii diferite. Nu cred c-am acceptat să ies mai mult de vreo două-trei ori, căci cunosteam deja dinainte programul “cultural”. În ritmul paşilor şi a valurilor mânate de briză trebuia să ascult susurul necontenit de confidenţe feminine care nu mă priveau de loc … deşi erau finisate şi acompaniate cu mese îmbelşugate – economii importante pentru un cont modest de student. 

Vara se scurgea lin spre toamnă. Apropierea ei se simţea şi în interiorul hotelului. Totul era deja previzibil, calm, pus la punct, fără incidente.   

-Domnişoară! mă ajunge cu sufletul la gura-i cărnoasă şi purpurie un domn de culoare. Nu mi-aţi lăsat decât un singur creion pe noptieră! Aveam în faţă un bărbat bucălat cu sârguinţa naturii care te surprindea în primul rând prin vestimentaţie; cravată şi costum purtat ca dintr-un principiu ridicol în una din zilele lui august pe litoral. După aerul important pe care şi-l dădea părea tocmai ieşit de la o conferinţă, după dezbaterea unei probleme deosebit de vitale pentru întreaga omenire, dacă nu galaxie.

-Vă rog să mai luaţi unul, dacă aveţi nevoie, i-am răspuns cu un zâmbet duios şi bine dresat, de care mă serveam în momentele obositoare.

-Domnişoară, ă-ă-ă-ă, făcu omul, cautand cu privirea sânul stâng pe care era cocoţat prenumele meu pe un badge zmeuriu, nu m-aţi înţeles. Nu vreau unul sau două, eu vreau ZECE!

Cu vaga impresie că efectiv ratasem ceva în dimineaţa ceea, m-am interesant prudent:

-Iertaţi-mi indiscreţia, domnule, dar pentru ce aveţi nevoie tocmai de ZECE creioane? păstrând în gând sfârşitul frazei, dar nu treisprezece bunăoară.

-Cum pentru ce, domnişoară ?! s-a răstit la mine de parcă l-aş fi întrebat cât face 4 x 7 (evident că 28). PENTRU COPII DIN AFRICA !

Pentru o “domnişoară” pălită cu cărămida surprinderii în cap aveam tocmai expresia potrivită în momentul cela. 

Drept să vă spun, tonalităţile brutale mă stârnesc, îmi stimulează îndrăzneala şi mă fac să devin instantaneu ofensivă, dar aşa cum mă aflam între nişte pereţi unde trebuia cu orice (oare? dar mă rog) preţ să-mi păstrez faţa, nu-mi rămânea decât să mă apăr cu cuvinte din regulament. Zâmbetul meu era tot atât de departe ca clăbucii din Niagara de brotacii de pe Nistru. Iar în momentul în care “ambasadorul copiilor din Africa” şi-a întins mîna hapsînă să se autodeserveasca, l-am oprit hotărâtă cu un gest avertizandu-l că  îndată chemun superior! 

Următorul pas strategic al apărătorului unei cause nobile a fost retragerea în odaie, cu viteză şi zgomot de boeing.

Pentru a fi sigură cum trebuie să procedez în cazuri extravagante am discutat cazul cu intendenta hotelului, o femeie de o generozitate congenitală, dar deloc proastă, la care m-a îndemnat blând:

-Să nu-i luăm în serios. Dacă mai dai peste un specimen din ăsta să zici un NU răspicat din prima, fără reverenţe. Lucrăm într-un hotel, nu într-o asociaţie caritativă.

Creioanele pentru copiii din Africa, cu insigna Mercure,  îmi apar între ochi de fiecare dată când citesc prin presă lamentări penibile de genul: “Nimănui nu trebuim ! Europa nu are nevoie de noi ! Noi – săracii, noi – chinuiţii de istorie, de destin, de comunişti, de dracu şi de tat-su! Daţi-ne! Ajutaţi-ne!” 

Tot atât de dezgustător e provincialismul clasei politice ce se declară proeuropeană (indiferent de culoare). “Murim de foame, împărţiţi-vă cu noi! Împrumutaţi-i neamului lui Păcală!” 

Nedorinţa genetică de a face faţă problemelor ne-a transformat în cerşetori extrem de talentaţi, cu pretenţii vulgare faţă de cei care, vezi Doamne au destul de mult, de ce să nu se împartă cu noi? Numai că nimeni nu ne mai ia în serios ! Ca şi în cazul de la hotel. Prea multe delegaţii de politicieni au cerşit creioane până acum. Şi nu pentru a scrie proiecte, a negocia, a lua decizii şi responsabilităţi pe care le-ar onora în termenii stabiliţi. Prea complicat. Le iese mult mai uşor şi productiv să speculeze cu «integrări europene iminente» pentru a recolta voturile necesare, având grijă din timp să cultive populaţiei convingerea că UE e o asociaţie caritativă. Pe dracu ! În ultimii zece ani am rămas ruşinos de mult în urma trenului cu destinaţie europeană. Consultaţi orice expert cu cercetări şi studii europene. Nu politicieni care fac gargară de vorbe la tv şi internet.

Adoptând cu uşurinţă statutul de cerşetori cronici am pierdut de mult credibilitatea în faţa ţărilor civilizate. Iar cu cerşetorii nimeni nu negociază de la egal la egal.