Există femei care, atunci când li se duce un ochi la ciorap o simt pe loc. Se cercetează atent şi, constatând că nu mai sunt buni de purtat, îi scot la repezeală şi îi aruncă la primul coş de gunoi: “Ce păcat! Păreau frumoşi, de calitate…” Femeile acestea preferă să umble mai degrabă cu picioarele goale, libere, cu capul sus şi sigure că vor găsi neapărat altă pereche de ciorapi. De calitate mai bună. Mult mai bună.
Există femei care, atunci când li se duce un ochi la ciorap intră în panică. “Vai de mine! Cum să-l prind? Cum să-l opresc? Că se duuuceeeee!” Îl agaţă cu un fir! “Stai!” Îl lipesc cu o lacrimă de ojă şi suflă deasupra. Departe de ele gândul să se debaraseze de ei. Chiar dacă vor avea de acum în colo de înfruntat privirile condescendente ale colegelor, privirile dispreţuitoare ale trecătorilor şi, în genere, toate felurile de priviri. Le e frică să rămână cu picioarele goale, dacă plouă? dacă răcesc? nu, hotărât, mai bine cârpiţi de ocazie dar cu iluzia de comfort. Temporar zici? Ei lasă să fie măcar așa …de bine de rău…
Există femei care poartă elegant, vesel, uşor, cu încredere aceeaşi pereche de ciorapi zile de-a rândul, săptămâini, luni de-a rândul, fiind sigure că-s rezistenți, că nu au nici un ochi. Până într-o zi…
“Cum de n-am simţit? Cum n-am priceput? Nimeni nu mi-a spus. Toţi au văzut…” Şi atunci îi scot încet, cu grijă parcă, ca pe o amintire, ca pe o rochie de mireasă, îi pun în cutia lor de ambalaj, îi depun la vechituri.
Renunţă pentru totdeauna la ciorapi. Îmbracă prima pereche de pantaloni.