Azi a fost iar una din zilele celea triste care îţi picură amar în suflet cu noutăţi dintr-ăstea: X a avut un accident, lui Y i-a decedat mama, lui Z i s-a confirmat diagnosticul cela groaznic…
Aşteptam la focul roşu în faţa celui de-al şaselea semafor spre casă. Ascultam în linişte cum vântul tomnatic legăna vitreg maşina noastră, iar la un moment dat aud cum socrul mic îmi zice îngândurat: ”Am primit azi un email de la un necunoscut care îmi citeşte blogul…”
Îi scria că-i decedase taică-său zilele trecute. Că trece prin momente cumplite şi că blogul lui e unica sursă care îl face să uite de durere pentru câteva clipe pe zi. Şi încă multe alte lucruri.
Blogul socrului mic e anonim ca şi al meu, dar cu o audienţă de zeci de ori mai importantă ca acesta. Are cortegii nesfârşite de comentarii şi primeşte emailuri zilnice, evident, nu doar de cele unse cu miere. Dar azi am simţit că mesajul de care îmi vorbea îl atinse tare… cum n-a reuşit nici unul până acum.
Și daca scriu postul acesta acum o fac pentru a reaminti multora dintre noi că blogurile se scriu pentru oameni.